Omul carte (omul din carte)

De cele mai multe ori fiecare om îşi începe povestirea cu o tăcere imensă după care trage aer în piept, închide meditativ ochii, îşi pocneşte degetele, se îndreapta de spate, se asează mai comod în fotoliu sau pe canapea şi izvorul cuvintelor îi umple gura căutând galeria de fugă după care totul erupe într-un tumultuos şi maiestuos vuiet …

Poate că acest lucru e caracteristic multor oameni, dar eu nu ma încadrez în această categorie… pentru mine cuvintele au muchii, au masă, au densitate, au culoare, gust, miros… mai că aş spune că sunt vii aşa cum numai celulele lemnoase ale unui copac se îmbucă unele în altele alcătuind o inefabilă structură vie. Cuvintele vin şi pleacă din viaţa mea aducând un suflu nou, rătăcind prin toate cotloanele sufletului pentru a pleca mai apoi luând totul cu ele şi lăsând un gol imens, plin de ecouri dureroase…

Din lipsă de altceva mai bun, am început să strâng cuvinte (la început le sortam pe dimensiuni, pe culori, pe greutate şi duritate) şi am pus fundaţia unui spaţiu, a unui refugiu. După temelie am început să ridic pereţii, la început cu rigoris mortis pe la colţuri, cu dimensiuni standard, cu aceeaşi culoare, acelaşi miros, acelaşi gust, apoi răbdarea mea a început să se rarefieze, cuvintele au început să-şi piardă greutatea şi culoarea, pereţii ieşeau mai strâmbi, mai cocârjaţi, igrasia amintirilor începea să macine în carnea lor vie astfel încat după ce-am acoperit totul cu o plasă de cuvinte m-am uitat în urmă şi am realizat că-mi ridicasem propria neputinţă în văzul tuturor… închisoarea cuvintelor mele… tencuiala ideilor fade şi monotone, gri… ferestrele goale, pline de cuvinte cu ochii scoşi, găvane purulente din care silabele se scurgeau la orice adiere… dar totuşi… aceea era casa mea…

Aceasta a fost cea mai mare aventură a vieţii mele: mi-am construit o casă din cuvinte, cu un living imens în care-am îngrămădit toate cărţile abandonate, aruncate de colo colo, proptite să nu cadă de cuvinte rătăcite, inundate uneori de lacrimi şterse pe furiş… împănate cu amintiri banal de personale… dar totuşi… multe carţi mai păstrează gustul şi mirosul iniţial… sau măcar parte din ele…

Ori de câte ori citesc o carte nouă realizez că acel om povesteşte ceva ce-i aparţine, împărtăşeşte cu mine acele amintiri, mă lasă să-l cunosc, să-l pipăi, să-i pătrund cotloanele sufletului, să-i descopăr viaţa, să-mpart cu el bucuria unei zile şi amorţirea nopţilor. Cuvintele lui sar dintre pagini, prind viaţă şi contur, se leagă strângând în zidirea lor mici bijuterii, miniaturi ale unei vieţi descoperite.

Ori de câte ori ies la rampă, deschid gura ca un peşte somnambul ce nu mai simte gustul apei, bat aerul cu buze inutil de uscate şi lipsite de viaţă… melasa tăcerii se risipeşte inundându-mi inutil bărbia, pieptul, viaţa în general.

Se pare că nu tuturor le e dat să poată povesti… sunt oameni seci ca iasca, lipsiţi de gust şi miros, inodori şi incolori ca apa de ploaie sau poate că totuşi apa de ploaie tot mai strânge la pieptul său lacrimile unui cer plin de nedetectate impurităţi… din această cauză, mi-am şi construit această casă din cuvinte, la adăpostul ei mă simt în siguranţă… departe de ispitirile vorbirii pentru că în spatele cuvintelor nimeni nu-şi poate imagina că m-am ascuns eu… omul din carte…

Zilele mele capătă culoarea paginilor necitite… trupul păstrează amintirea albului încărunţit iar marginile suferinde se-ngălbenesc inutil de încet rătăcindu-şi culoarea printre fărâmături…

Dacă voi mai avea putere, voi începe să destructurez încet, încet casa aşezând cuvintele într-o ordine firească, logică astfel încât inevitabila moarte să găsească pereţii întregi cu zile şi nopţi povestite pe-ndelete …  dar cine ştie dacă va mai rezista casa de cuvinte în mijlocul atâtor frământări şi evenimente…

Ce mă îndeamnă încă să mai muncesc  la acest asezământ? Orgoliul? Dorinţa de…? Chiar, ce mai poate fi de dorit atunci când te zideşti printre cuvinte despărţindu-te de lumea vie?

Să fie oare vorba de acelaşi lucru pe care l-a trăit şi Robinson Crusoe? Să fie oare dorinţa de a arăta , de a-ţi demonstra că încă mai opui rezistenţă? Să fiu oare şi eu în aşteptarea unui alt Vineri alături de care să reinventez cuvântul? Roata? Mişcarea? Aşteptarea? Revolta? Dar până la urma cred că nici măcar nu mai contează dacă şi cine mă va descoperi printre cuvinte…

Omul din carte, trebuie încet-încet să-şi piardă consistenta, să devină asemeni cuvintelor… o urmă pe o foaie de hârtie…o pată al cărei tuş se macină inexorabil… o umbră, o amintire…o…

***

Sunt cărţi care pur şi simplu mă omoară. Acţionează ca nişte pompe de vacuum şi încet, încet extrag tot aerul, ultima urmă de viaţă, ultima rezistenţă… sunt momente în care pur şi simplu mă prăbuşesc fără suflare, suferind o imensă implozie… doar un trăitor în deşert poate înţelege ce înseamnă potopul, deliuviul, un continuum de apă ce soarbe tot aerul din jur prinzându-te într-o capcană lichidă fără speranţă de scăpare pentru ca imediat totul să dispară lăsând soarele să-şi facă datoria… şi într-o oră deşertul să redevină acelaşi însetat şi doritor cuptor… ai putea crede că toată această desfaşurare de forţe a fost un efort în van? dar nu e aşa… seminţele-cuvinte uitate de timp, purtate printre pagini, răsar în faţa ochilor… pline de căldura şi savoarea unei noi înfloriri…