tufa de ibiscus şi peştele melancolic

tufa mare din grădină plină e de icre negre

se vede că vine toamna, verdele se coace şi bobocii rămân cumva nedesfăcuţi

frunzele aiurite de atâta freamăt îşi iau peţiolul în traistă şi pleacă

unele la rigolă, altele după cum le poartă vântul

dar cele mai multe cu vis de emigrare

 chiar lângă alee adusă de spate

o tufă de ibiscus îşi numără petalele ce i-au mai rămas

e clar că nu o să-i ajungă să-şi ia lemne de iarnă

şi nici tuberculi de pus la rădăcină

asta e, au mai fost ierni grele

şi n-a murit

dar numai ea ştie cum a trecut perioada

prea multă zăpada mocirlită

şi pământ îngheţat de nu poţi să mai scoţi o rădăcina la aer

noroc că mai trece pe acolo peştele melancolic

îşi zice aşa pentru că suferă

îi e dor de balta lui care s-a evaporat

şi nu a putut să-l ia la ceruri

cât oare o să mai aibă putere să-şi depăună icrele?