Cum poate cineva…

- Pheonix -

Mă-nalţ către trecutul ce încă n-a murit
Iar jarul îl adun din viitor
Căci te doream şi mă lăsam scrumit
Ştiind că-n vise o să mor.
Din joacă aripile îmi luai,
Pe rug lăsându-mă
Şi-apoi plângându-mă.

Adonis poa’să ardă, să scumească
Că-n lutul tău m-am îngropat,
Mi-e groapa forma şi lumină,
Şi-un strop din răsuflarea ta, am luat..
În trunchiu-ţi aripi largi am desenat
Şi astfel lumea în păduri am îngropat
C-aveam un vis:
Căderea în rugul - abis.

Pictează-mi aripile cu roşul flăcărilor,
Sau, după cum crezi.
Nu căuta să judeci încearcă să nu vezi.
Lumea priveşte scrumul,
Priveşte în zadar
Ea nu ştie să vadă.
Că viaţa ne închide c-o simplă acoladă.

Căut să-mi inchin sufletul, mistuindu-mă,
Privirilor tale, dăruindu-mă.
Dar uit că goliciunea şi lumina doare
Pentru a câte oară oare?
Numai cei proşti sunt puri
Căci ard fără temei
Laitmotivul lanţ
Te-nchide-n cercul ei.
De fiecare dată din lanţuri mă rupeam
Şi din vâltoarea morţii, scrumit, eu mă-nălţam.