căderea în banal

o duminică epuizată rezemând pervazul
aşteaptă s-apară primii fulgi
însoţindu-l pe Sfântul Valentin...

-spune-mi că mă iubeşti!
-te iubesc iubire, mai mult decât îţi poţi imagina
-hai mai spune-mi odată, da mai frumos
-te iubesc iubire, ghiocel ce scoţi pleoapa din...

-mă mai iubeşti?
-bineînţeles, te iubesc mai mult decât pe oricare, de ce crezi că...
-tu nu mă mai iubeşti...
-pisoiaş, de unde ai mai scos-o şi pe asta?

-am obosit să te aştept...de fiecare dată alt pretext şi altă scuză
-mami, dar te iu...
-nu, tu nu mă iubeşti, tu eşti doar excitat
-mam...
-lasă, cu o compresă cu apă rece...

şi Sfântul trece fără să bage de seamă
vitrinele care s-au golit doar pentru că era ofertă
şi geamurile care s-au aburit doar pentru că răsuflăm mai precipitat uneori
ca să ne ascundem poticnirile sufletelor
anchilozate,
uitate pe un hol la urgenţă
fără să ceară, fără să dea,
spectre lipite
pe-o retină incredibil
de plată,
fără nici o cută.