no name

omule, omule, pe cine prigoneşti?
Doamne, invidia roade în carnea ochilor mei
şi urechile mele tânjesc iar carnea se-nfioară se usucă şi cade
de-a lungul drumului, ofranda colbului.
pribeag în noapte, ne-am întâlnit,
eu rătăcitor, ea altă umbră
stâlcită şi învineţită, alungată şi uitată
şi i-am şoptit:
vino şi-ascunde-te în adâncul sufletului meu
e cel mai întunecos loc pe care-l ştiu
când mi-e greu, acolo mă pitesc
şi-aştept să treacă
toate umbrele.
a păşit sfioasă
şi i-am dat tot ce-am avut mai bun
dar întunericul a ofilit-o
în braţele mele
inutil de primitoare
am luat întunericul şi m-am şters la ochi
l-am făcut cocoloaşe şi mi-am astupat urechile
m-am învelit până peste cap
şi am plecat până dincolo
s-o caut.