Copacul care chema tunetul

Am scos mâna pe fereastră
Şi atingerea m-a înfiorat
Miroseam şi vedeam schimbare în jur.
O alta lume venea peste şi m-am hotărât:
Am ieşit să văd ce se întâmplă.
Am lăsat lumea mea, viaţa
Luând calea necunoscutului.
Timpul se rostogolea
Încercând să se ajungă.
Alergam alături,
Uitând să privesc,
Să ascult, să-nţeleg.
Alergam. Liber!
Până când, ostenit,
Am căzut.
Şi-am rămas
S-ascult liniştea,
În locul unde cerul s-a deschis
Şi stelele s-au rostogolit pe pământ.
Mi-am ridicat mâinile
Şi cerul mă trăgea mai aproape
Sprijinindu-se-n palmele mele.
Din tăriile albastre se rostogoleau
Căzând peste lume, tainele sale
Şoptite. Oftând adânc,
Îşi jelea singuratatea.
Iar lacrimile-i calde
Se prelingeau
Sărutand pământul,
Spălându-mi rădăcinile
Şi pierzandu-se în liniştea adâncului.
Oamenii care treceau, se opreau,
Priveau şi se-nfiorau:
Ce copac ciudat...