când…

a sunat?
n-a sunat nimeni, stai liniştit răspunde fotoliul tras la faţă
cu pomeţii osteniţi sub brocartul uzat
trage-ţi pătură până sub bărbie
e ultima.
şi ochii lui se târăsc printre crăpăturile ce-şi arată gingiile
altor vremuri, altor culori, altor râsete
a sunat! a sunat!
n-a sunat nimic şi când spun nimic e Nimic mârâie tabloul
arătându-şi cuiul şi aţa cu care se caţără pe perete
legănându-se între o ramă şi-o urmă
mai bine ţi-ai potrivi fesul
asfinţeşte.
şi urechile lui au uitat ce-nseamnă răzvrătirea sunetului
înăbuşită printre cutele amintirilor de câlţi
în care luminile şi umbrele se cern
într-un cenuşiu continuu.
fă să sune Domne! te rog,
cine să sune? la ce? soneria a murit acum trei ani
putreziseră firele de care se spânzurase
şi nici eu nu mai văd cu ochi buni scânteierea lunii spuse oglinda
mai bine ţi-ai potrivi respiraţia
printre ţurţuri.
şi gura lui se strânge amară
peste privirile prăfuite cad huruitor obloanele uitării
nările se strâng preţăluind aerul cu avariţie
iar urechile, înfundate cu nori pufoşi
cad, cad şi ele în uitare
uitarea cea lungă
neagră şi mâloasă ca o eternitate
a sunat! strigă cuierul…a sunat striga urzeala roasă de molii
a sunat! a sunat! a sunat! freamătă toate trecuturile
roase de cari năruindu-se unele peste altele
a sunat.