Iona

am plecat pentru a-mi crea propria lume
dar mi-ai apărut în cale, viaţă
şi mi-ai limitat orizontul
trăgând fermoarul buzelor hulpave.
peste noi s-a lăsat o tăcere adâncă
şi pentru mine viaţa de pe glob s-a stins,
iar sunetul şi timpul au dispărut cu altă-nghiţitură.
lepădat în burta chitului
întunericul mi se furişa ca un ulei în ureche
alungându-mă-n singuratate.
căutam să-l sfărâm, dar se mişca,
mărgea de mercur în încremenirea spaţiului.
tăcerea se strecura ascunzându-se prin toate cotloanele,
uleioasă şi diferită de la o răsuflare la alta.
particulele de întuneric
desenau forme ireale pe retină,
persistau o clipă
apoi dispăreau fără sunet.
doar mişcându-mă în permanenţă,
puteam să mă aud
şi să nu pierd definitiv noţiunea timpului.
îmi venea să las totul baltă şi să plec
fără să mă mai uit în urmă,
dar nu puteam.
eram deja prea implicat
în jocul destinului.
cel mai uşor lucru ar fi fost să plâng,
dar nici asta nu puteam.
nu acum.
dar când va veni clipa
mă vei revărsa, inundând pământul
cu mine.