...astăzi geamul

de fiecare dată îmi amintesc cu drag
de geamul în care se tăia lumina
umplând toată odaia cu sângele ei cald
ca laptele din cana smălţuită de pe plită
în geam,
muşcata îmbătrânea căutându-şi rădăcinile
rătăcite prin lutul ars de sete
dar mai ales făcea cu ochiul (roşu de atâta plâns)
albinei mistuite de inutilă zbatere
pe drumul de aur prăfos al razelor
după ce dădeam o raită prin viaţa de afară
între dejunare şi prânzire
mă aşezam pe laviţa de sub geam
ascunzându-mă de ispitirea văzutelor
coborându-mi pleoapele către lumea nevăzutelor
preţ de o tăcere.
şi ziua îmi căuta pricină
rostogolindu-mă a joacă prin iarba înaltă
iar seara, după toată alergarea
bunica sufla-n lampă inundând odaia cu zicerea molcomă
şi povestirea tuturor nemaiauzitelor.
luna abia ivită, trăgea cu coada ochiului printre dantele
şi cum prindea momentul, dădea năvală, până-n colţ, ridicând colbul
cu mătăniile ei smerite
tulburând arderea candelei
şi dedulcirea sfinţilor coborâţi din icoane
la cuminte ascultare
chiar şi acum, dacă dau ocol amintirilor
găsesc acelaşi geam
străjuindu-mi somnul şi căutările, despărţind depărtările şi lacrimile