...astăzi gaura cheii

da, lucru de mare taină
căci ea fusese zidită-n carnea tăcerii făr' de alt rost
decât acela al prelingerii unui timp din-năuntru înspre-n afară
ea nu simţise-n toată viaţa ei
carnea tare şi ruginit lustruită a fierului
odihnindu-şi uitarea în ea.
gaura cheii nu ştia ce-i cheia
dar ştia toate bălţile şi dâmburile
ce se aruncau la picioarele ochiului scormonitor
gaura cheii ştia să scuture toţi norii pufoşi
obligându-i să se-ncaiere ca-ntr-un teatru antic
departe de spaimele mele...
gaura cheii spunea vântului să-mi aducă frunzele galbene şi grele de ploi
şi tot ea, seară de seară, făcea loc lunii ostenite
să se strecoare în cameră
şi să se culcuşească pe preşurile de coade ale bunicii
gaura cheii a fost fereastra mea către lume
mereu boltită, luminoasă şi răbdătoare
lăsându-mă să mă strecor prin carnea lemnului
în lumea de lumină...
o singură dată, trei zile la rând
a fost rea cu mine
scoţând toată întunecimea pleoapei
şi păstrând în tăcere, pe masă, între patru stîlpi de lumină
gura cu luciri de ceară
mai târziu mi-a spus că ochii mei de copil
nu trebuiau să vadă şirul îngerilor
veniţi s-o ajute pe Buna
să treacă pragul luminii alături de toate poveştile ei
astăzi, gaura cheii oarbă şi ştirbă
s-a prăbuşit în uitare
căci lumile nu-şi mai strigă una alteia
veştile de peste iarnă