sfârşit?

mă gândeam că fiecare carte deschisă
este o explozie mistuitoare
ce pătrunde şi arde trupul
mintea şi timpul.
şi de fiecare dată
proaspăt îmbăiat
mă aşezam, ofrandă,
şi deschideam o nouă poveste.
paginile zburau, frunze smulse din verdele lor
pleoapele cădeau, ninsoare viscolită
iar poveste se topea rătăcindu-se
printre visele mele
de fiecare dată la fel.
niciodată însă
timpul nu s-a oprit
şi singurătatea nu a plecat mai departe
ci se cuibăreau mai adânc
disperaţi
că nici mintea şi nici carnea
nu mai ard ca altădată.
poveştile se cern,
visele se topesc
găuri de vierme spintecă timpul
numai carnea şi cartea
nu vor să ardă,
ele caută
mintea
ce se ascunde
mai adânc, tot mai adânc
în noapte