albastru de metilen

stăteam în faţa oglinzii şi priveam
cutele pe care le făcea cămaşa încheiată la toate zilele
viaţa asta nu mă reprezintă Doamne, e prea largă şi prea scurtă
de-mi ies mîinile cu nopţi cu tot până dincolo de marginea viselor şi mi se vede toată goliciunea şi lipsa
cred că mă dezbrac şi ies până afară
să trag o gură de lumină
şi ce-o mai fi
numai să se ducă gustul ăsta
de aproximativ
...
prin vene cuvintele îngroşate abia se târâie
iar la RMN au ieşit noduli de sunete maligne, dispersaţi în tăceri
m-au trecut la poemo-terapie
şi în fiecare zi îmi injectează rime încrucişate
dar degeaba, versul rămâne alb
nu se leagă
şi parcă nici cuvintele nu mai au vigoarea de altădată
se simt slăbite iar expunerea la radiaţii le macină
şi icnesc în gol fără nici o silabă măcar
doar senzaţia de vomă
...
când mă duc să mă întind
visul se termină
ca o măsură de ¾ sub voaletă şi mă trezesc.
dimineaţa asta soarele nu se ridică din pat şi nu iese la fereastră
îşi schimbă compresele noroase, se întoarce cu faţa la perete
şi-njură hârâind a erupţie ultravioletă
ultima badijonare.