nu-ţi fie frică dacă nu ştii răspunsul
copacul o să-şi vadă mai departe crengile răstignite
printre geruri şi ceruri
s-a căţărat până-n vârful muntelui
să vadă cerul, neştiind că-l sprijină în fiecare zi
cu frunzele ruginite a boală
rădăcinile strâng muntele de gât până la fărâmiţare
frica le contorsionează până la epuizare
şi aerul macină în carnea lor
durerea urcă odată cu seva
până la ultima umbră şi poate ceva mai sus
acolo unde cerul plânge a uitare
nori se abat, legându-şi parâmele
printre crengi şi-aşteaptă să-şi descarce preaplinul
fără să tune, fără să fulgere...
duminică, 28 noiembrie 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Te-am gasit din intamplare! Citesc poeziile, dar parca ma aflu in fatza unui univers intortocheat. Fiecare poezie imi pare un astfel de univers.
RăspundețiȘtergeresa spunem ca mai intortocheate decat mintile mele sunt caile catre...
RăspundețiȘtergere