ana

îi vorbeam încet, trecându-mă prin sita liniştii
şi ea se potolea din goana-i speriată
lăsându-mă s-o dezmierd
cu valuri de tăcere
cugetele se zbat la marginea patului
voind să-şi ia zborul
şi ea cade, dintr-o sincopă în alta
în uitare
ochii mei, piroane vii
îi ţintuie zbaterile molcome
iar mâinile mele descântă piatra
în leagănu-i de mortar
scriind curba către înalt
zidul creşte-n carne
desparte un mine de alt mine
alergându-mă, năvalnic în lume
până la vadul trecerilor
iar undeva în urmă
închisă-ntre pietre
inima încă mai bate