jocul de-a moartea

nu trebuie sa-ti fie mila!
asta citeam oriunde imi aruncam ochii, nehotarati in lumina lor ostenita…
te-ai apropiat, m-ai luat de mana si m-ai condus pana la stanca ce se pregatea sa ma-mbratiseze
cu lantul uitarii si-al iubirii.
stiai ca te cred, ca te urmez, ca te doresc…
mainile mele, eliberate de toate spaimele s-au lasat prinse in joc, abandonandu-ma lanturilor
ti-ai luat la revedere, mi-ai sarutat umbra ochilor si tremurul buzelor si-ai plecat
(pentru a nu vedea moartea si invierea ca ritual)
facand loc ghiarelor si ciocului ce scormonesc, ciugulind fara oprire tot ce se naste in numele tau
cuvintele toate si literele lor dispar sfasiate, sfartecate, risipite
somnul mortii ma-nvaluie, sustinandu-ma
pana la plangerea noptii cand visele vin si repara toata sfasierea si toata risipirea
iar cuvintele mele capata iarasi miez si greutate
literele freamata nerabdatoare in asteptarea zorilor
cand aceleasi gheare si acelasi cioc
ma vor gasi si isi vor relua jocul de-a moartea
paginile ravasite privesc uimite aceasta inutila jertfa
si-mbatranesc ofilindu-se
a toamna