fiul ploii şi nălucile

nori negri trag cerul prin colbul de zgură
şi carnea tresaltă sub ură de şfichi
„la moarte! la moarte! să piară mişelul
ce vise şi doruri în noapte-a ucis

mi-e sângele crustă pe vârf de peniţă
şi doruri şi vise in vene le-am scris
tăcerile-s toate tăiate în piatră
şi lumile mele trăiesc a lor vis

în vârful turbării săpatu-mi-au groapă
şi vorbele lor mi-atârnă-ndestul
iar groapa cu ură şi pleavă mi-or umple-o
ş-oi fi rădăcină muşcată de vânt

o vorbă s-abate şi ochiul mi-l smulge
o alta mă sparge şi altele vin
tăcerile-mi curg din rană deschisă
şi râsul lor arde, în carne-a venin

o lume nebună ce calcă-n picioare
artere şi vene şi pietre ce-n vis
mai poartă-n uitare cetatea ce-n mine
de viaţă şi moarte tăcând s-a dezis