Martie

-          Cine eşti dumneata?

-          Dacă ţi-aş spune că-s un om căruia nu-i place să uite ai să crezi că-mi bat joc de dumneata aşa că prefer să fiu ridicol şi să spun că sunt un povestitor al zilelor noastre, dispus mai degrabă să-şi piardă auditoriul nerăbdător decât capul…

-          Sincer acum, tu chiar crezi că o să am răbdare să-ţi ascult toată polologhia?

-          Treaba mea nu e să cred sau nu, treaba mea este să povestesc indiferent dacă tu sau altcineva va avea răbdare să mă asculte.

-          Da bun. Până aici ai câştigat.

-          Eu nu sunt aici ca să intru în competiţie. După cum ţi-am mai spus datoria mea e să povestesc.

-          Am înţeles şi te ascult.

-          Mă bucur că ţi-ai făcut timp şi răbdare. Poate că-ţi mai aduci aminte de necazul senatorului.

-          Care?

-          Păi doar ce-am povestit zilele trecute.

-          A… tipul cu accidentul de maşină.

-          Exact. Ei bine, momâia care s-a ridicat dintre zdrenţe şi care i-a cerut de mâncare chiar are o poveste cu mult mai interesantă decât…

-          Decât senatorul?

-          Păi povestea senatorului nici n-am apucat s-o spun… ălă n-a fost decât un început.

-          Ok. Deci cine este mogâldeaţa aia?

Cine crede că noaptea e făcută doar ca să dormi se înşeală. Cine crede că noaptea e alcătuită numai din boabe de întuneric demonstrează fără echivoc faptul că el nu a văzut niciodată stelele, ci numai pământul pe care calcă. Aşa şi cu farurile care nu fac decât să sfâşie noaptea în mii de fâşii, lipsite de substanţă şi consistenţă. Din coconul ei de zdrenţe, Micha se ridică cu greu într-un cot, încercând să alunge foamea care sfâşia din ea ca o haită turbată. Măcar dacă ar fi putut să adoarmă şi tot ar fi fost ceva. Când dormi parcă şi moartea vine mai uşor, nu numai visul care te alină. Se lăsă să alunece la pământ. Faruri şi claxoane. Nimic mai chinuitor pentru binecuvântarea somnului decât aceşti doi …cum să le spunem? Terorişti? Nu. În nici un caz. Cazne. Torţionari. Da, era mai potrivit aşa. Ar fi vrut să doarmă, să uite. Scoase o mână din maldărul de rufe ca să-şi acopere ochii şi urechile când mai degrabă simţi decât văzu o umbră care se grăbea să fugă de soarta ei. Ridică mâna rostindu-şi cererea:

-          Fă-ți pomană maică și dă-mi și mie ceva de-sle gurii...

Atât apucase să mai zică sau poate că mai spusese ceva dar nu-şi mai aducea aminte că o luase cu leşin şi căzu iar între zdrenţele ei. Gândui, imagini, amintiri se perindau pe dinaintea ochilor. Nu ştia dacă îşi retrăieşte viaţa sau numai se afundă într-un continuum mocirlos aşa cum erau mai toate serile ei de agonie şi suferinţă. Cine ar mai avea răbdare să stea să o asculte şi mai ales cine ar mai crede că se trage dintr-un nume ilustru care pusese o piatră de temelie la fundamentul geografiei… şi totul se dusese de râpă datorită unui impuls de moment. De fiecare dată când se repezea ca berbecul, vorbele mamei îi alinau tulburarea şi-i domoleau furia: ţine minte că orice adevăr trebuie spus la timpul său şi mai ales învaţă să îţi ţii gura pentru că nu există întrecere cu proştii sau cu şefii. Dar când trebuie să se întâmple, se întâmplă. Vedea şi acum figura descompusă a secretarei când a intrat la ea în cabinet:

-          Doamna Cici vă cheamă de la Cabinetul 2. Au spus că trimit o maşină. Tovarăşa vrea…

-          Zău? Şi ce pot face eu?

Secretara se apropiase de geam şi privea bulevardul ce moţăia sub parfumul florilor de tei.

-          Doamna Cici… au venit… vă aşteaptă maşina la stradă. Doamne ajuţă să fie bine.

-          O să fie. Stai liniştită.

-          Nu pot să stau că-mi stă inima când mă gândesc.

-          Am să te rog să încui uşa la cabinet, că sigur nu mă mai întorc

Previziune? Viziune? Presentiment? Cine ştie… ştiu doar că am plecat la Cabinetul 2 şi a doua zi n-am mai ajuns nici la Universitate şi nici în viaţa mea. Dar ca să înţelegi poate că ar trebui să povestesc câte ceva despre mine, un puţin care să nu mă obosească şi să nu te obosească prea tare: mă numesc Cecilia Michailescu, dar lumea mă strigă Cici sau Micha. Mama mea era din ramură nerecunoscută a Michailestilor din cauza unor păcate de tinereţe ale stră-stră-bunicului. Se pare că ghinionul s-a ţinut scai de noi pentru că fiecare generaţie a trebuit să-şi dea obolul. Mama, Dumnezeu s-o ierte, căzuse pradă ştiinţei, căreia i se dedicase trup şi suflet. O parte de suflet s-a lăsat convins de elocinţa şi patima înflăcărată a celui ce nu a ştiut niciodată că este tată de fată. Şi ca să nu meargă cu mâna goală a luat şi partea de trup ce i-a căzut la îndemână. După o campanie de cartografiere a munţilor Almajului, mama, care era o studentă strălucită, a dispărut de pe firmamentul ştiinţei, aterizând într-un oraş prăfuit de câmpie. Şi-a ascuns pentru început ruşinea, dar dacă nu aş fi fost eu care ceream de mâncare şi dreptul la viaţă, poate că s-ar fi pierdut prin vreo mahala urgisită. Dar când foamea îţi dă ghes te supui. Aşa că mama a bătut la poarta Inspectoratului şcolar şi a cerut un post de suplinitor. Norocul nostru a fost că au avut nevoie de ea. Astfel, dragostea ei s-a împletit cu grija de copil şi împreună am străbătut vremurile şi timpurile. Din suplinitoare a ajuns învăţătoare, din simplă învăţătoare o învăţătoare iubita, strimată şi apreciată. Ori de câte ori o întrebam de rude se făcea că nu înţelege iar când o întrebam de tată spunea că nu trebuie să mă necăjesc cu lucrul ăsta. Abia târziu, după şcoală primară am aflat de existenţa bunicilor şi prima întâlnirea a rămas scrisă cu vârful acului pe stinghia sufletului, undeva la colţul ochiului. Ţin minte ca acum. Trenul gonea cu viteza melcului prin urgia nopţii. Părea că iarna nu aşteptase decât călătoria noastră că să-şi trimită toate vântoasele sub flamurile Crivăţului. La plecare, priveam zăpada care sufoca peronul gării şi încet, încet, cu cât ne afundam în noapte ne rătăceam şi în orbirea învârtejită a zăpezii. Gările cădeau una câte una sub asaltul neînduplecat al viscolului şi curând nu mai ştiam dacă umblăm prin cer, pe pământ sau eram pe altă lume. Aerul se răcea pe măsură ce intram în noapte şi un tunel de întuneric alb se ţesea jur împrejur, strângând trenul într-un înveliş de mătase mişcătoare. Noaptea s-a terminat dându-şi sufletul sub mantia grea. Lumina încerca să se strecoare prin învelişul alb fără prea mult success. Trenul tuşea astmatic şi la vederea gării a scos trei şuierături prelungi scuturând brumă de somn care se lipise de ochii osteniţi de priveghi. Lumea a dat năvală către capătul vagonului pândind cu spaimă grozăvia de afară. Uşa s-a deschis cu greu, înghiţind umbre şi trupuri laolaltă. Ajunsă la scară m-am tras speriată înapoi. Înainte era un perete de zăpadă în care lumea îndărătnică deschisese o uşa către necunoscut. Am coborât mai mult împinsă şi am aterizat în braţele unui moşneag ce-şi aştepta rândul să urce. Mama era pe scară vagonului strângând cu putere bara. Ar fi vrut să se-ntoarcă dar nu mai putea. Lumea o împingea de la spate. Şi-a dat drumul în zăpadă şi împreună, strânse una-n alta am pornit prin tunelul acela de zăpadă. Clădirea gării s-a răsturnat peste noi împărţind lumea în două. Afară, albul leşios care încă nu se spălase pe faţă, înăuntru tavanul şi pereţii acoperiţi de un strat subţire de întuneric. Căldura îngheţase cumva, asternandu-se-n vălătuci albi. Şeful de tren a fluierat a întrebare şi toţi conductorii au răspuns fluierandu-se unul pe altul. Ceea ce a urmat a fost ca un vis viscolit. Am ieşit din gară în lumina crudă a zăpezii, am umblat pe sub zăpadă şi pe deasupra şi într-un târziu ne-am oprit în faţa unei porţi care nu mai despărţea decât un morman de zăpadă de altul. Dincolo de poartă era o lume tăcută, alcătuită numai din zăpadă şi amintiri. Cu greu am găsit amintirea unui drum bătucit de alte tălpi înaintea noastră. Am urmat poteca aceea ca prin vis şi am ajuns în faţă unei marchize. O lume ruptă de altă. Jur împrejur urme bătucite, găuri sfredelite de chiştoace aruncate la întâmplare şi multă tăcere. A bătut sfioasă la uşa de metal garnisită cu sticlă şi o răsuflare a izbăvit un ochi mic de geam din strânsoarea florilor de gheaţă. O cheie răsucită şi un scârţâit prelung ne-au poftit înăuntru. Trupul meu nu dorea decât un pat şi o uitare. Pleoapele cădeau asemeni zăpezilor, tăcute şi revoltate în acelaşi timp. Bunicul era pe moarte. Ne chemase ca să-şi ceară iertare şi să ne ierte totodată. Nu voia să plece luând toată această răceală şi uitare cu el. Ce a urmat e greu de povestit. Mintea mea de atunci ca şi cea de acum se descurca cu greu printre imagini zdrenţuite. Ştiu că cineva a rostit la marginea gropii “iartă-i Doamne toate părerile de rău că greu s-o mai despărţit de lumea asta…” dar cum mortul de la groapă nu se mai dezgroapă, nici amintirile nu se mai lasă cernute şi aranjate. După ce l-au pus pe bunicul în groapă am mai rămas trei zile în casa în care mama şi bunica au plâns fără să-şi spuie nimic una alteia. Sau poate că-şi vorbeau după ce adormeam, dar în faţa mea nimic nu şi-au spus. Atunci am înţeles că sunt lucruri care se spun, sunt lucruri care se tac şi lucruri care se plâng. La rândul meu am avut de spus şi am spus, am avut de tăcut şi am tăcut şi am plâns cât două Dâmboviţe la un loc şi tot mai dădea pe afară.

-              Ia loc tovărăşa Cecilia Michailescu.

-              Da tovarăşa academician…

-              În ce an suntem?

-              În 1976 tovarăşa academician

-              Da. Aşa cum ştiu şi eu. Şi ce am auzit?

-              Nu ştiu tovarăşa academiciam

-              Păi am auzit că ai susţinut o lucrare. Şi nu oriunde ci la Academie.

-              Da tovarăşa academician.

-              Şi eu de ce nu am fost invitată?

-              Îmi pare rău. Eu am discutat cu tovarăşul academician Mehedinţiu tot timpul cât am pregătit lucrarea şi el a avut idea să o prezint în şedinţa aceea…

-              Aha. Deci Simion Mehedinţi ştia. Şi ce subiect are lucrarea aceea tovarăşa?

-              Este vorba de o tendinţa de încălzire la nivel global ceea ce poate duce la o accentuare a procesulului de deşertificare în zonele temperate

-              Adică Partidul vede şi stă pasiv? Adică clasa muncitoare stă şi nu face nimic? Adică noi facem irigaţii în toată ţară şi pământul se preface în deşert?

-              Mă iertaţi tovarăşa academician

-              Nu te iert. Nu pot să iert aşa ceva.

-              Dar e vorba de schimbări climatice de amploare.

-              Poate să fie amploarea cât o fi de mare dar nu aici. Aici unde clasa muncitoare împreună cu ţărănimea luptă să schimbe din temelii pământul cu toate câte sunt. Iar acum dumneata vii să spui că totul e muncă în van?

-              Dar nu spun eu. Sunt semne…

-              Semnele se schimbă tovarăşa, şi dacă nu o fac de bunăvoie…

-              …

-              Asta era un aspect… am înţeles că te-ai apucat să profeţeşti

-              Îmi pare rău tovarăşa, e o interpretare greşită

-              Adică eu mint?

-              Nu, spun doar că guri răuvoitoare încearcă să denatureze ştiinţa

-              Adică eu sunt o gură răuvoitoare?

-              Nu tovarăşa, cine v-a spus a făcut-o cu reavoinţă...Conform cu această teorie a schimbărilor climatice majore sunt semne prevestitoare care…

-              Care spun prostii. Cine îţi dă voie să spui că o să avem un cutrem ca cel din 40?

-              Dar nu am spus acest lucru… s-a făcut o corelaţie între fenomenele inundaţiilor dunărene şi...cu -                Tremure. N-ai spus-o dar ai lăsat să se înţeleagă.

-              Da. Am spus că o sumă de factori externi ar putea grăbi şi chiar accentua tensiunea înmagazinată în scoarţă terestră, ceea ce ar putea duce la reactivarea unor puncte cheie în scoarţa terestră cum ar fi focarele vulcanice şi zonele mişcărilor tectonice generatoare de…

-              Generatoare de prostie. Aşa pot rezumă toată această teorie. Adică tot ce face clasa muncitoare este dăunător iar ce fac toţi capitaliştii e bine şi chiar de ajutor pământului

-              Tovarăşa academician, cine v-a spus toate acestea nu vi le-a spus ca să mă crească ci ca să mă urgisească. Indiferent de ce crede lumea, totul se va schimba şi să ne ferească cerul de necazurile unui cutremur sau...

-              Ieşi afară. Din momentul ăsta nu mai ai voie să publici nimic. Şi nici să vorbeşti. Am înţeles că-ţi pregăteşti lucrarea de doctorat ca să poţi deveni profesor?

-              Da tovarăşa academician.

-              Ei bine, poţi să-ţi iei adio. Nu vei fi profesor în veci vecilor.

-              Dar după aceea?

-              Ieşi afară.

Din momentul când trenul s-a pus în mişcare, lipind-o pe bunica de muntele de zăpadă de pe peron, nici că ne-am mai întâlnit. Mama a căzut într-o muţenie din care cu greu mai reuşeam să smulg câte o silabă, două. Rude nu, tată nu, mamă nu… deci nu-mi rămânea decât şcoala şi cărţile. Numai că nici la şcoală nu prea aveam prieteni aşa că singurătatea mea creştea cu o poftă nebună de iubire. Simţeam nevoia de apropiere, de înţelegere, de respect, de iubire. Aş fi făcut orice ca să fiu şi eu băgată în seamă dar nu reuşeam să comunic nimănui toate acestea aşa că rămâneam o cutiuţă muzicală cu cheia nerăsucită, prăfuită, într-un raft de magazin. Poate că o să te întrebi care erau totuşi bucuriile mele? Cu siguranţă că au fost multe dar însemnătatea lor nu m-a lăsat să le trec în catastiful eternelor amintiri sau regrete. Liceul a trecut pe coate şi-n genunchi. A urmat examenul de admitere la geografie. Şi apoi munca asiduă. Dar ceea ce m-a marcat pe viaţă a fost prima practică cu marele profesor Simion Mehedinţi. Numai când îi pronunţai numele te simţeai instantaneu o biată gâză în faţa unui panou publicitar. Avea atâta prestanţă şi atâta claritate în idei şi în expunere încât nu era temă pe care să nu o poată dezbate cu toată seriozitatea şi tot avântul. Îi sorbeam cuvintele la orele de curs şi dacă aş fi putut să scriu cu sânge referatele, cu siguranţă că aş fi făcut-o. Poate că toate acestea şi încă multe altele se transmiteau telepathic pentru că marele professor m-a îndrăgit ca pe copila lui. Iar asistentul lui, Vintilă Mihăilescu era de-a dreptul vrăjit de bucuria mea de a studia. Aşa se face că în anul al doilea când ne-au spus că o să mergem în aplicaţie sau practica de studiu o lună întreagă, am simţit că mă ia cu leşin. Facultatea mi-a adus în viaţă tot ceea nu am primit în toată copilăria mea singuratecă. Taberele se succedau cu aplicaţiile pline de bucuria cunoaşterii. A cunoaşterii de sine şi a cunoaşterii universului. Cele mai năstruşnice idei se năşteau pentru a fi disecate. Nimic nu era trecut cu vederea. Nimic nu putea fi ignorat. Profesorul Simionescu mă ascultă cu uimire şi cu voiciune. Unele idei îi aduceau licăriri stranii în priviri altele îi umplea faţa de nemulţumire, dar niciodată nu arunca o idee la coş fără a o întoarce pe toate feţele. Vintilă Mihăilescu se alătura de cele mai multe ori discuţiilor noastre punctând toate ideile slabe din teoremele ce prindeau contur. Dacă aş fi sinceră aş putea spune că era o adevărată emulaţie şi efervescenţă a zilelor şi nopţilor. Eram preferata lor, a profesorului şi a asistentului său, stârnind invidia integului grup de studenţi. Dar niciunul nu putea să nu accepte poziţia mea net superioară. Eram bună cum s-ar spune. Aşa s-au pus bazele îndelungatei colaborări cu marele profesor Simionescu. Aşa am ajuns eu ocrotita şi preferata lui. Aşa am ajuns după terminarea facultăţii să fiu implicată în foarte multe programe de cercetare. Vacanţele mele se duceau pe campanii de colectare de date şi probe. Bărăganul şi Dobrogea ajungeau în secţiuni subţiri, feliate şi analizate. Pământurile erau clasificate pe adâncime şi pe arii de întindere. Influenţa apariţiei sau a absenţei apei, a irigaţilor şi a secărilor erau atent clasificate şi catalogate. Eram în legătură cu toate universităţile sectorului sud-est European. Lucrările noastre erau privite cu invidie şi încredere totodată. Cred că aş putea mărturisi, fără falsă modestie, că eram un pluton de cercetare deschis unei viziuni noi. Lumea ştiinţifică se temea dar nu putea ignora concluziile noastre. Europa trebuia să ia o decizie până nu era prea târziu. Şi exemplul nostru trebuia urmat în toată lumea. Nimeni nu spunea că irigarea, defrişările, îndiguirile sau marile baraje nu ar fi fost necesare, dar fiecare lucru trebuia cercetat în întreg şi ca întreg. Un continent acţiona ca un ecosistem viu. Nu puteai face ceva într-un loc fără să accepţi consecinţele ce pot apare în cu totul alt loc. Departe, dar nicidecum individual. Peste tot existau interconexiuni. Cel mai mult ştiu că a stârnit uimire idea deşertificării sudului Europei şi a transformării în savană a restului continentului. Schimburile de date şi idei legau sudul Europei într-un statut demn de invidiat. Dar cea mai mare bombă a explodat când o grupă de profesori de la noi de la Geografie, împreună cu o grupă de profesori de la Geologie şi un profesor din echipa lui Dimitrie Gusti care făcuse nenumărate înregistrări folclorice în toate zonele ţării au pus bazele unei echipe interdisciplinare şi au început să studieze prin comparaţie zona hercinică a Măcinului şi zona tectonică a Vrancei. Nimic nu părea a scoate din amorţeală lentoarea avansării, până când am spus să vedem ce iese dacă încercăm să legăm activitatea vulcanică de ritmicitatea inundaţiilor dunărene. De aici şi până la identificarea unei relaţii de interdependenţă între cele două fenomene nu a mai fost mult. Iar de la identificarea acestei relaţii, a acestei legături şi până la prognosticarea unui alt cutremur devastator cu posibilitatea producerii în anul 1977, nu a mai fost decât o bătaie de inimă. Şi un raport complet la CC al PCR. Cabinetul unu a intrat în alertă iar Cabinetul doi a turbat. Cum se poate face cercetare fără să i se ceară sfatul, sprijinul? Dacă nu de acolo, de unde altundeva poate veni o idee şi o rază de speranţa? De la spaimă până la mistificare nu a mai fost decât un alt pas. Materialul prelegerii a fost distrus, oamenii au fost ameninţaţi, libertate contra tăcere iar grupa interdisciplinară a dispărut că apa în nisip. Viaţa a continuat cu ore normale, iar planul de cercetare ştiinţifică al facultăţii a fost luat la puricat. Profesorilor Simionescu şi Mihăilescu li s-a cerut să fie mai atenţi când îşi recrutează colaboratorii iar mie mi s-a spus clar să-mi bag minţile în cap.

-              Cici mamă. Ai grijă ce faci. Nu lasă prezentul să-ţi distrugă viitorul

-              Bine mamă, dar sunt studentă. Profesorul Simionescu mă stimează şi mă apreciază. Iar asistentul său, şi nu-i un fitecine, este Profesorul Mihăilescu, mă iubeşte ca pe copilul său…

-              Dacă te iubea aşa de tare, s-ar fi interesat să vadă cine eşti...

-              Dar ştie cine sunt. Sunt studenta Cecilia Michailescu…

-              Aşa e. O literă poate schimba o viaţă de om.

-              Bine mamă, dar ce are a face…

-              Nimic. Dar întotdeauna un viitor se trage dintr-un prezent care ne aparţine sau nu.

-              Mama, ce vrei să spui?

-              Nimic mai mult decât ţi-am spus.

Şi când a fost pe patul de moarte m-a strâns la piept şi mi-a şoptit cu glas sugrumat: Virgil este tatăl tău. Nu puteam să plec cu taina asta în mormânt. M-aş fi răsucit şi-n moarte fără să-mi aflu liniştea. Şi-a plecat. Acolo unde o să plec şi eu. Ce s-a întâmplat după asta? Nimic. Mulţumesc Domnului că mi-a împietrit inima şi limba. Şi că am putut să rabd. Toate astea, moartea mamei şi scandalul de la Cabinetul 2 s-au petrecut cam imediat aşa că nu a bătut la ochi îndepărtarea mea de profesorul Virgil Mihăilescu. Totul a fost pus pe seama directivelor primite. Apoi a venit primăvara. Primăvara blestemată în care un martie nevinovat m-a aruncat în groapa cu lei. Bucureştiul se prăbuşea ca un castel de cărţi, numai că vorbele mele străluceau ca o cometă pe cerul puterii. Devenisem periculoasă. Dacă teoria mea cu legătură dintre inundaţiile dunărene şi cutremurele din Vrancea se dovedea adevărată, inseamna că nici cealaltă teorie cu deşertificarea nu putea fi departe de adevăr. Deci politica se dovedea neputincioasă. Clasa muncitoare şi ţărănimea nu făceau doi bani în faţă naturii sălbatice. Ori aşa ceva nu se putea închipui la vârf. Cabinetul unu trebuia să rămână pe veci Cabinetul 1 iar Cabinetul doi trebuia să devină izvorul, sursa de inspiraţie pentru sute de generaţii de cercetători. Ştiinţa trebuia să pornească de acolo. Nu din altă parte. Iar profeţiile nu se puteau face decât cu voie de la Partid. Punct.

Cum e viaţa pe străzi? Depinde din ce parte priveşti. Poate fi dură sau poate fi gingaşă. Dacă te afli noaptea prin Cişmigiu, începând din mai până-n octombrie e o bucurie. Să stai pitită printre tufe, să uiţi, să asculţi şoapte, taine, vântul, urletul câinilor şi paşii grăbiţi ai întârziaţilor, e ceva. Dar să te nimereşti în el prin ianuarie nu-i tocmai o fericire. Sunt destule blocuri care lasă noaptea uşile de la intrare neîncuiate. Se doarme bine. Mai ales sub scară unde nu bate lumina. Important e să nu puţi. Dacă puţi te aruncă afară ca pe-o cârpă. Nimeni nu te suportă. Sunt destule locuri pe unde poţi să-ţi speli o treanţă şi să te speli de jegul străzii. Mai dureros este iarnă când păduchii dau năvală la căldură, sufocându-te cu neliniştea lor. Dar nu de puţine ori mi-a fost dat să întru în câte o casă părăsite, în prag de demolare şi să mă ferchezuiesc după poftă inimii. Mai ales când poţi umple o cadă cu apă călduţă în care să te afunzi ca-ntr-un vis nerostit. Să stai aşa până când pielea bătrână devine şi mai bătrână dar măcar ştii că ieşi din apă mirosind a curat. Şi când mai pui după aia şi o cârpă proaspăt spălată poţi să juri că-i Paştele sau Crăciunul. Sărbătoare adevărată. Cu mâncare nu a fost niciodată o problemă. Lumea e miloasă. Puţini sunt aia care aruncă mâncarea la ghenă. Preferă s-o lase prin străchinuţe sau cutii sau măcar pe o hârtie. Lumea ştie că sunt fiinţe care au nevoie şi nu aruncă. Dacă am fugit de ceva în viaţă, am fugit de prostie şi de violenţă. De-asta nici nu m-am băgat printre alungaţii vieţii din canale, sau din gară. Mi-ar fi plăcut să mă tolănesc pe băncile din gara sau prin vagoane dar trebuia să plătesc taxă. Altfel te scuipau că pe-o măsea putredă. Aşa că m-am lăsat păgubaşă. De câteva ori am încercat şi viaţa de prin oraşele ţării. Dar nici unul nu se compara cu Bucureştiul meu iubit. Ţin minte că de multe ori mă ascundeam printre tufele de la Opera. Doamne ce lume pestriţă. Dar şi când se termină spectacolul şi ieşea lumea, ce parfumuri, ce discuţii, ce bucurie. Odată am prins şi eu un bal la Operă. A fost ceva de vis. Să tot stai să asculţi. Muzică îngerească. Şi lume cuminte. Nu tu un strănut, nu tu un telefon, nu tu un chelălăit de câine. Simţeai că cerurile se deschid şi îngerii ies la ferestre să asculte. Am multe de spus când oi ajunge în faţa lui Dumnezeu dar şi El trebuie să-mi spună ce-a făcut cu băiatul meu. Sânge din sângele meu, carne din carnea mea, născut din spaimă şi păcat. Doamne, multe mi-ai dat şi cu toate m-am ostoit după cum am putut. Numai cu rana asta nu m-am împăcat. Am încercat să îi ţin urmele, am încercat să-i aflu drumul în viaţă dar ştiu bine că nu s-a putut. M-a tăvălit viaţă asta după cum a vrut ea.

-          Dacă scoţi o vorba ţi-am luat aerul

Năvălise peste mine ca o spaimă mare şi grea. Îi simţeam răsuflarea, îi simţeam vârtoşenia, îi adulmecam răutatea. Putea să ajungă în oricare colţ al oraşului dar vezi bine că numai pe mine picaseră sorţile în seara aia. S-a prăvălit ca o pedeapsa şi până nu m-a umplut de sânge şi bale nu m-a lăsat.

-          Ia uite minune. Fecioară. Bună bucată, n-am ce zice. Dacă te mai aflu, mai trec pe la tine.

De el am scăpat dar nu şi de prunc. Ca un făcut. Odată şi bine. Odată şi îndestul. Să nu mă întrebi cum am purtat sarcina. Şi mai ales să nu mă întrebi cum am născut. Să nu îndrăzneşti să mă întrebi cum e cu dragostea de mamă. Mai bine să taci. Aşa cum tăceau toate nopţile când le-ntrebam ce să fac. Până când răspunsul a venit din poarta orfelinatului. Era deschisă. Ori o uitase cineva, ori Dumnezeu ştie de ce a deschis-o. Am lăsat la poartă un şomoiog de cârpe. Era sătul şi schimbat. Laptele plângea în mine razvratindu-se. Apoi poarta s-a-nchis peste viaţa lui şi uitarea mea. Numai că uitarea mea învia în fiecare primăvară ca firul de iarbă.