Biblia USLie

Biblia uslie sau cartea vietilor sfintilor parinti au Revolutiei Romane

Poate ca nu lipsita de indrazneala aceasta binemeritata aducere aminte si plina de invataminte tocmeala de cuvinte. Caci daca noi ne-om uita trecutele cine oare va mai sti sa povesteasca neamurilor si urmasilor toate cate cele petrecuta de la Big Bangul mamaligii noastre care n-a mai rabdat spolierii si nemarginitei pohte de marire a nechematului si bineuitatului ce-a fost numele lui fie nepomenit decat alaturi de ghiaorii cei facatori de rele…

si-a-ncalecat pe-o coada de brad Mos Ilici Gerila care nici una nici alta, urmand steaua cea rosie de la Rasarit a ajuns in balconul CC-ului si de acolo cu sfiosenie si sfatosenie a cerut sa fie ultimul pe liste…facand prostimea sa uite ca cei din urma se vor catara cei dintai pe gaura din steag strigand cu manie proletara toate fericirile socialiste intinate de nevolnicul si nevolnica lui consoarta…

dar iata ca Mos Ilici Gerila…
mare se tocmira si se sfatuira cu Gelu Voican al mai ortoman,
cu Petrica zece ce-n pulover trece si cu-un Magurean ca e mai viclean
si cu Victoras, mare domn ostas, ca l-apus de soare sa mi-i impresoare cu puscoace-o suta
lumea s-o asmuta, sa le faca turta, turta si colaci sa ii bage-n draci cu spaima-nfundati si gloane dati

sfatul ei nu terminau, ca-n tanc potere soseau si pe sus ei mi-l luat
pe cel raulean cu consoarta lui, spaima visului si a sexului

(o mai urma daca nu m-oi gata)

până nu e prea târziu

din ură, din minciună, din fiere, din blestem

se iscă-n viaţa noastră năpârca nenumite-i spaime

ce se-nveşmântă în culori de curcubeu

năimiţii cu arginţi pentru o nouă ţar'nă

ce nu au nici părinţi nici Dumnezeu

şi-a căror rădăcină e pieirea

să nu le-ajute Domnul să ne facă rău

deschideti-vă sufletul şi cugetul şi spaima

iar inima să bată-n cele patru zări

să ştie nerostitul ca în pace, noi vrem să ne petrecem

şi-n suliţi să-l uităm

Doamne bate la hotare, pietre ce-or ceşte mereu

să îţi poarte-n braţe crucea şi în carne dorul tău

final convulsiv

eu plec şi alţii vor veni în loc, o moarte nu-i un capăt ci un început

durerile sunt scrise-n adn, iar morţii nu poţi să-i spui că n-ai vrut

ea e plutaşu care cară strârvuirea şi mă ajută în culise să cedez

în urma mea rămâne neputinţa  şi-n faldurile ei eu mă drapez

astăzi nici moartea nu pare dispusă să mai transporte inutile firmituri

suntem doar resturi greu de digerat, iar viaţa

imperios ne cere să regurgităm tot ce avem ca zestre să lăsăm

o vomă-i chiar ejacularea când totul e la limita de sus

ne naştem morţi şi toată viaţa nu mai avem nimic, nimic de spus

finalul tuturor rostitelor şi a nerostitelor sunt eu

să lăsăm zilele să fulguiască

Da, sângele meu curge blând

ca osteneala râului ce vede-n zare marea

ca seva ce îşi duce-n zori menirea, hranind a frunzei fragilă nervură

ca norul ce-şi desfată destrămarea-n lacrimi

ca binecuvântarea ce încet pogoară

sămânţă sunt şi îmi aştept menirea

de a cădea să mă-nfrăţesc cu brazda crudă

din putred trup să mă înalţ spre ceruri

cu-n suflet pur în verde-nvăluit

mlădiţa care-am fost sortit

vorbele mele scutură din păpădie puful

şi roua o răstoarnă în cupe de-nchinat

tăcerile mă poartă şi spaimele-mi-alină

în crucea nopţii mă ridică şi mă-nchină

iertaţi-mă dacă v-am întristat

cu îndurare

Tată, Eu nu sunt din lume?

"nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul..."

şi Doamne, ca un avar le strângeam de prin noroaie cu mâinile mele păcătoase

le luam acasă, le-ngrijeam după cum mă pricepeam şi eu

le ogoiam şi le-aşezam unul lângă altul,

vorbindu-ne toate nespusele

cu iubire, cu zbucium

cu toată spaima a câte se vor întâmpla,

nerostite şi nebăgate-n seamă

"acestea toate Ţi le voi da Ţie, dacă..."

şi am luat toiagul pribegiei ca să-ţi văd nemărginirea

am străbătut uitarea să-nvăţ ce e singurătatea

m-am sângerat ca să descopăr sfinţenia

am plâns ca să limpezesc cerurile

şi m-am dat plecat să-nţeleg necuprinsul

fiecăruia după câte poate duce

şi mie toate necuprinsele

"dacă Tu eşti cu-adevărat, aruncă-Te dar, că scris este"

şi m-ai aruncat în viaţă cu toate că nu ţi-am cerut-o

dar pentru că vremurile trebuiau vremuite

mi-am luat crucea literelor

şi-am scris iubirea-n urma lăsată

iar oamenii pentru că nu înţelegeau

m-au ţintuit între doi tâlhari, Spaima şi Uitarea

sfâşiind bolta cuvintelor

"nu auzi câte mărturisesc împotriva Ta? "

oare de n-ar fi fost cuvintele mele n-ar fi inventat ei altele

dacă n-ar fi fost pribegirile mele lumea n-ar fi aflat toate câte le are

dacă n-ar fi fost lacrimile mele cine mai spunea oare că amarul e parte din viaţă

dacă n-ar fi fost urmele mele cine mai dădea curaj omului

fie şi numai pentru toate câte s-au spus

şi tot meritau o astfel de jertfă

"la început era Cuvântul... " 

şi-am fost cuvânt scris în pulberea drumului

"nu te osândesc nici Eu"

dar vorbele lor muşcau adânc

şi uitarea se-mplinea în putrezire

zemuind toate spusele

poate că urmele nu se vor ridica să strige

poate că pulberea nu se va împotrivi spulberărilor

poate că lumea nu va uita să iubească

şi pentru toate cîte s-au spus

îndrăznesc şi zic

"Părinte, în mâinile Tale încredinţez... "  

îţi mulţumesc

O Captain! my Captain!

de fiecare dată mergeam la culcare împăcat

vedeam urma paşilor tăi şi-n taină

ştiam că nu m-ai uitat

şi că nu mă deteşti

cât de măruntă este bucuria

creşte chiar şi cu un fir de lumină împletit c-o uitare

iar o lacrimă ţine cât un potop zemuind de preaplinul vieţii

încruzind frunza uscată de măslin

mă iartă, căci de fiecare dată am uitat să-ţi mulţumesc

ţie călător ostenit ce-ţi lepezi moartea de-o clipă

pe pragul ce ne desparte

pe carnea vorbelor de jertfă

ţie, uitătorul pedepselor mele, ţie iertătorule

acum mă plec smerit şi-ţi mulţumesc

pentru resuscitarea de-o clipă

fie dar ţie toate câte mi le oferi

(oare ce-o spune marele Walt Whitman?)

alegeri

în deşert, linia nemărginirii caută să se închidă

şi orizontul tot răsuflă uşurat

ca un vulcan liniştit după chinurile facerii

cine are urechi de auzit să audă şi să priceapă de va voi

drumurile m-au dus la malul cu florile

şi-am pornit lumea, mergând pe ape

uneori mai tulburi şi mai zbuciumate

alteori mai liniştite ca nefirescul început

cine vrea să-ncerce pescuirea minunată să-mi urmeze

templul mi se umple de spaime

şi toate ţipetele caută alinare şi molcomire

degeaba se pogoară îngerul tulburând apele scăldătoarei

căci nimeni nu mai alege,

limpezindu-şi iubirea de-aproapele

Duhul, el Duhul ce mai face?

în ultima vreme, tot mai des, îl văd numărând

iar numărătoarea nu mai bate ori poate că cineva umblă printre cercuri

şi stinge lumina ce le desparte

întunericul, cade smerit în genunchi

şi plânge

Doamne,  de ce această alegere?

fie dar voia Ta, căci nu eu şi nu voia mea zideşte temelia lumii

şi-adâncimile omului

şi-ntunericul ...