coliziune

până cînd va mai răbda Luna să ne privească

alungând nebunia ce-ar face-o să se prăvălească

meteoritul îşi vede de drumul său

fără să se abată la stânga sau la dreapta

dar sunt momente

când ceva

acolo

în adânc

prinde să vibreze

freamăt care-i scurtcircuitează

logica şi raţiunea orbitei

aruncându-l în braţele primei planete

aceasta-i dragostea?

arderea de tot?

şi atunci, eu,

eu când o să te strâng în braţe?

nimic pe dinăuntru nimic pe dinafară

scufundă-mă-n tăcere şi toate cuvintele se vor scrie pe buzele mele

umple-mi neprihănirea ascultării şi vei vedea răsărind toate tăcerile

sparge-mă şi cioburile mele vor răni ziua furându-i culoarea ochilor

ce mai contează o cupă plină de uitare...

de dimineaţă

soarele mi s-a adresat cu dumneavoastră

s-a oprit puţin, mă privea din fereastră

a plecat grăbit trăgând văl des de ceaţă

m-aş întoarce în pat dar deja-i dimineaţă

poate ca verdele nu-i verde-ntr-ajuns

să-l tragi fir subţire să faci fus după fus

să ţeşi o grădină cu verdele-n sus

e iarnă şi-acest anotimp încă nu se dă dus

ce a mai fost?

vă spun că nu are rost...

uşa cine mi-o deschide?

în colţul camerei o uşă-nchisă

şi camera se-ascunde-n colţ de casă

la colţ de stradă-i casa ce se întreabă

dacă mai e de stat sau dacă pleacă

la colţul străzii care dă pe-afară

e un copac scheletic  plin de ciori

indiferent de timp ele-s pe sfadă

că însăşi iarna pare scoasă din răbdări

luna s-a-năţat la ceruri

îmbrăcată-n clar de stele

lângă ea pitică, albă

rătăcită, parcă-i ruptă,

din şiragul de mărgele

numără să-şi treacă timpul

câte-n stele căzătoare

cine oare-o să mai moară?

se întreabă-n cercuri luna

nu ştiu îi răspunse alene

că nu-s stea, sunt o planetă

când dragostea e rug şi amăgire

cuvintele sunt vreascuri umede ce fumegă în van

despre...bucate

dacă o zi îşi dă duhul pe pragul nopţii

e semn ca prânzul a lipsit din program iar cina era prin vecini

o supă de zăpadă cu ţurţuri lungi şi beţi

acrită cu-o tăcere şi fără de pesmeţi

rasolul unei zile lipsită de cuvinte

căci e o lipsă-acută

e criză

şi-n vitrine

e-un gol care nu minte

desertul?

o dulceaţă, minciună-mbujorată

final apoteotic

şi un pahar cu apă

zidirea in tăcere

eu sunt malul drept, tu eşti malul stâng

şi între noi şuvoiul neclar ce se cheamă viaţă

partea ta e rotundă şi caldă

vatră şi inimă

partea mea se pierde

într-o ceaţă de vis şi uitare

dacă n-ar fi fost şuvoiul să ne lege

fără poduri şi alte artificii

stau şi mă întreb când şi unde ne-am fi întâlnit

pentru ca fără albia ce-l poartă

ce rost ar mai avea malurile?

sau poate că viaţa

ne-a dat posibilitatea să fim noi

despărţindu-ne

transvazare

puritatea umană stă în trup

spiritul nu e decât o simplă reţea codificată

rotirea poate fi controlată dar nu oprită

zborul poate fi imaginat

dar nu e trăit decât prin mişcare

lasă-mă să-mi dansez viaţa

şi promit că voi permite

scurgerea trupului

într-o formă gândită

voi arunca în aer toate barierele

lăsând libere

vasele comunicante

de ce eu?

e vorba doar de aparenţă

astăzi, mai mult ca oricând, vei mima

indiferent ce ţi se va cere: un orgasm, un dinte, un ochi

eşti datori să oferi la schimb

dinte pentru dinte

ochi pentru ochi

şi un orgasm garnisit cu tot ce trebuie

tragi pe nas

numeri până la trei

şi porneşti către ceea ce ai plătit

nu uita ca trebuie să mimezi

perfecţiunea

oraş respingător

te-au năclăit cu bale şi scursuri

zidindu-te în plombe şi în gropi mizere

zăpezile cu cenuşiul lor murdar

îţi ară riduri în tăceri şi în uitare

nimicul lor ţi-e pecete în carne

şi soarele-şi fereşte razele de-a ta cangrenă

pereţii tăi se macină în purulentă iarnă

şi-n vară lepra şi-o ascund

oraş frumos cu răsuflarea-n valuri

şi vise strânse pe-un catarg uscat

trecutul se chirceşte printre pietre

iar viitorul e o agonie de abandonat

tot mai lipsiţi de simţ elementar

iarna asta suferă de degenerescenţă

zăpezile ei şi-au pierdut culoarea din obraji

şi nici ţurţurii nu se simt prea bine

uitaţi printre grade şi galoane

dacă nopţile ar geme

la minus câteva grade de libertate

poate că viaţa mea ar fi o grindă încastrată

dar nici zilele nu pot face un şpagat clar

între ceaţă şi o zonă mocirloasă

où sont les neiges d'antan?

ar urma firul logic al nedumeririlor seci

dar convoiul se-ncăpăţânează

şi mă conduce către o primăvară cernită

nici ele, cele patru doamne

nu mai au curajul să iasă la poarta azilului

să vadă ce mai e prin lume

that’s me

sunt santajabil

nu-mi cereţi să-mi descopăr urmele-n ţărână

doar ca să vă arăt câte tăceri am străbătut

viaţa mă lua în braţe-n zori de zi

şi moartea-n pat loc îmi făcea

amant legat prin jurământ

asemeni doctorilor fără de arginţi

locul în care

neantul şi-a ridicat pleoapa grea, a oftat

şi m-a lăsat să mă strecor în lume

gol, fără de cuvinte

şi făr’ de-nceput

fiecare îşi duce crucea

căutând locul

din care a fost smulsă cândva

rădăcina

eu am văzut şi ştiu

eu am trăit locul în care

 visul germinează

eu pot să vă îndrum

dar ce folos

mâna se întoarce-n sine

cuvintele îşi mestecă tăcerile

şi văd durerea

care creşte

limpezind cerul

a primăvară

visele îşi iau zborul

scăldarea în minciună

locul meu e bine marcat

nici mai sus şi nici mai jos

ignorat de toţi ceilalţi

încât mă mir ca îl accept

mă chinui să fiu drăguţ

să nu mi se afle singurătăţile

mai spăl de bale un citat zen

mă amăgesc cu sclipiri inutile

şi uit să-mi iau la revedere

poate că fotografiile mele urlă

poate că tăcerile mele sângerează

poate că uitările mele nu sunt singulare

şi poate că nici eu nu mai sunt eu

dar cui îi mai pasă

această reţea mincinoasă

mă zideşte de viu

departe de-un cer plumburiu

şi plin de averse

departe de mine

poate că îmi voi găsi curajul

să spun că m-au învins

privirea căzută ar alerga printre voi

dar coroana mi-a alunecat zimţuind orizontul

iar mîinile ţin cu disperare piroanele

să nu mă piardă

terapie de grup

eu îţi arăt tăcerile mele

tu priveşti neîncrezătoare şi pipăi

tăceri ca oricare altele

eu îţi arăt cuvintele mele

tu le iei şi le desfaci

căutând nici tu nu şti prea bine ce

eu îţi ofer poveştile mele

migrena pune stăpânire pe o tăcere şi-un cuvânt

izolându-le de restul poveştii

ajungem şi la patul pe care se lăfăie moartea mea

cerul se abureşte puţin pe partea stângă

dar fără blocări de venă sau aortă

doar canalul lacrimal

şi deschiderea arcului ştiu povestea

săgetării

mi s-au terminat cuvintele

în astfel de ocazii, oamenii dau fuga la magazin

fără să-şi dea seama de criza profundă

de producţia tot mai slabă

şi de faptul că tot mai multe cuvinte

sunt goale, uscate,

inutile

spre deosebire de ceilalţi

eu mă apuc şi inventez: noi, parfumate,

spumoase şi cu desăvârşire lipsite

de viaţă

dar asta se întâmpla altădată

demult

acum,

mai nou

inventez tăceri

iar cei din jur habar nu au cât de pline

şi de profunde sunt

câtă adâncime poţi strecura

în tăietura unei tăceri

da, în tăcerile mele intră toate doritele

toate nespusele şi toate visatele

până când toate rafturile

vor fi pline

cu tăcerile mele