stare de normalitate

am surprins-o într-o poziţie cumva...
nefirească,
şi ca să nu se piardă momentul
am stricat un întreg clişeu,
instantaneu după instantaneu
de lemn bun, rezistent
şi când o să-i duc dorul
o să caut să mi-o aduc aminte
dar teamă-mi e că în egoismul meu
vor apare momente când nici măcar mie
nu-mi voi arăta amintirile

arome şi parfumuri

lumea spune că fiecare război are un scop bine definit
şi o importanţă majoră în dezvoltarea industriei parfumurilor
noaptea când lumea doarme,
trec maşini fantomă care aspiră aerul din tranşee,
din oraşe pustiite, din cimitire, din zbuciumul valurilor
din locurile unde musteşte moartea şi spaima în stare pură
iar ei, printr-un procedeu complicat de condensări succesive
reuşesc să strângă esenţa fricii
câteva picături în clodire mici
asta pentru că moartea îşi are distilatul ei
şi din aceste esenţe, artiştii
creează noi tipuri de parfum ce vor defila
la parade, pe covorul roşu, în intimitatea dineurilor restrânse
şi în alcovuri
şi cei care ştiu spun că odată inhalat
parfumul morţii te va urmări tot timp[ul, creând dependenţă
iar frica, esenţa ei, este pusă în apă
în mâncare, în produsele de igienă corporală
tocmai pentru a crea dependenţa necesară fiecărui suflet
de la prima până la ultima răsuflare
(ciudat, nimeni nu spune de unde se poate şi cât costă o ultima răsuflare)

despre geometria sufletului

sufletul, asemeni câmpului minat
are o geometrie variabilă şi inefabilă
dominată de tranşee, văi, vârfuri, doruri
cicatrici şi accidente
şi fiecare element caracterizează o stare
inconfundabilă.
oricât s-au chinuit cartografii, filozofii, tacticienii şi politicienii
încă nu există o hartă a sufletului general acceptată
şi poate că e mai bine aşa
să ne rămână sufletul o mare necunoscută
şi să fie acel ceva care ne caracterizează
şi ne diferenţiază

Omul care isi scria scrisori

Sheherezada a avut menirea de a pune în evidenţă o continuitate a vieţii şi o bătălie mereu câştigată în faţa morţii. Dar nu toată lumea poate să fie asemeni ei. Printre noi sunt oameni, care alungaţi fiind din rândul societăţii caută nişe, pasaje de fugă. Când tensiunea devine prea mare tot ce poţi face este să îţi creezi o supapă de presiune. Asta ar fi pe scurt povestea omului care îşi scria singur. Încă de mic copil, Micador a fost socotit ciudăţel, atât de părinţi cât şi de toţi ceilalţi. Părinţii şi familia îl priveau cu îngăduinţă acceptându-i momentele exuberante sau cele de tăcere absolută, dar copii nu puteau mima bunăvoinţa, aşa că de cele mai multe ori era aruncat în afară de forţa centrifugă. Dacă la început stătea pe margini privind joaca celorlaţi copii, cu timpul ajunsese să se strângă cu tot aerul din jur într-o tăcere grea. Şi zi după zi, distanţa dintre el şi ceilalţi copii creştea aşa cum un balon creşte încercând să se smulgă din strânsoarea mâinii şi a buzelor ce-i dau viaţă. Adolescenţa nu i-a fost mai uşoară. Rămăsese acelaşi copil dornic de joacă. Pe când ceilalţi tineri se mângâiau, se sărutau şi se amăgeau, el rămăsese acelaşi copil care refuza să crească. Decalajul era suficient de mare. Din cauza asta nu putea fi acceptat nici în cercul tinerilor, dar nici un rândul copiilor. Această dublă respingere crease o imensă frustrare. Neînţeles şi neînţelegând unde greşeşte a continuat să rămână acelaşi copil chiar şi când era destul de mare ca să mai rămână copil. Armata l-a găsit ca de obicei nepregătit să-i facă faţă, dar copilul din el a reuşit să salveze situaţia la limită. Spaimele îl sufocau dar curiozitatea copilărească reuşea să mai îndepărteze norii. Era un corp alogen în carnea moale a scoicii sociale. Strat după strat, tăcerea îl înnobila aşa cum numai perla poate pune în evidenţă banalul mineral produs de scoică. Era departe de a deveni un adult cu toate că în acte era adult în stare de muncă. Munca a făcut să se adâncească diferenţa dintre prizonierul captiv în trupul matur. Aerul său tăcut şi ochii mari, plini de curiozitate au creat în jurul său o aură de mister atrăgând tot mai multe priviri. Dar cum viaţa îşi face loc asemeni apei printre cele mai dure stânci coborând vijelioasă de la înălţimea tinereţii, Micador a fost curtat şi câştigat la sorţi de Sara. Viaţa merge înainte ar spune fiecare în sinea lui ceea ce s-a şi întâmplat. În scurt timp, Micador a devenit tată. Apoi a recidivat încă de două ori şi înainte de a-şi da seama ce se petrece cu el, era deja tatăl a trei copii. Copilul din el avea acum un câmp mai larg de experimentare căci îşi avea acum propriul grup de joacă. Creşteau împreună bucurându-se de fiecare clipă liberă. Munca îl storcea de vlagă dar acasă reuşea să îşi încarce bateriile pentru următoarea bătălie zilnică. Copii erau fericiţi, Micador era scânteietor şi imaginativ iar Sara îi privea distrată cum cresc împreună. Dar cum orice anotimp aduce cu sine şi schimbarea, copii au crescut rând pe rând, trecând pragul adolescenţei, apoi al tinereţii iar la final şi pe cel al maturităţii, iar Micador crescuse cu ei, înţelegându-i, apărându-i, iubindu-i. Acum era matur pe dinăuntru şi bătrân pe dinafară. Copii şi-au luat zborul lăsându-l singur în braţele Sarei. Zilele aveau culoare, aveau personalitate dar nu mai aveau gust. A început să tânjească după prezenţa copiilor dar în acelaşi timp realiza că nu mai era parte activă din viaţa lor. Şi atunci, într-un moment de plictiseală agonizantă i-a venit ideea salvatoare. A luat un pachet de foi de scris şi în fiecare seară, înainte de culcare, se aşeza la masă şi începea să scrie. Uneori reuşea să scrie câteva pagini alteori numai câteva rânduri, dar fiecare scrisoare avea dată, adresant, conţinut şi semnătură. Dimineaţa când se trezea găsea scrisoarea frumos impăturită la capul patului. Trezirea devenise un adevărat ritual. Deschidea ochii şi căuta pe noptieră. Da, scrisoarea era acolo. Prietenul nu uitase să-i scrie. Se ridica în capul oaselor, îşi lăsa picioarele goale pe covoraşul de lângă pat şi lua scrisoarea. O desfăcea încet, savurând fiecare minut şi fiecare rând scris. Când termina de citit, o netezea frumos şi o aşeza în cel de-al doilea sertar. Într-o zi de iarnă, a alunecat şi mâna lui cea dreaptă a căzut la datorie. A fost internat de urgenţă, i s-a pus mâna în gips şi i s-a spus că şansele de vindecare s-au redus considerabil datorită diabetului pe care îl neglijase toată viaţă. Sugestia medicului era să înveţe să se folosească de mâna stângă pentru a putea face faţă stresului şi dezamăgirii. Aşa se face că prima scrisoare a primit-o după o săptămână. Scrisul era cam stângaci şi tremurat. Prietenul său îi mărturisea că avusese un accident şi că acum trebuia să îi scrie cu mâna stângă ceea ce făcea ca scrisul să fie mai nesigul şi mai tremurat. Scrisorile primite  îi luminau zilele şi îi aduceau bucurie. Sara şi copii priveau cu îngăduinţă acest joc nevinovat. Dar când Sara şi-a luat la revedere şi a promis că o să-l aştepte dincolo, lumina zilei s-a spart în cioburi mărunte. La catafalc era un bătrân cu mâna dreaptă chircită şi uscată ca o gheară. Capul îi căzuse în piept încât credeai că numai pielea îl mai ţine să nu se desprindă de pe gâtul fragil. La cimitir odată cu primul bulgare de pământ a căzut şi el.  S-a trezit târziu pe un pat de spital. Era acelaşi dar cumva mai departe de el însuşi. Parcă toată partea stânga fusese turnată în bronz. Încercă să se mişte dar muşchii nu mai răspundeau la comenzi. Mâna stângă zăcea inertă pe undeva prin preajmă căci nu mai ştia nimic de ea. Piciorul stâng nu răspundea la chemarea lui. Încercă să vorbească dar faţa îi alunecă într-o parte ca un aşternut tras de pe pat. Ochiul drept putea să dea din aripi dar ochiul stând zăcea cu aripa frântă. Lacrima se desprinse din îmbrăţişarea trupului şi începu lungul drum către niciunde. O simţea indecisă, oprindu-se pe drum de nenumărate ori. Mâna dreaptă nefolosită de atâta vreme rămăsese înţepenită într-un continuu cârcel iar acum mâna stângă căzuse la datorie nemaivoind să răspundă la comenzi. Se simţea singur, tot mai singur şi mai abandonat. Ce va face de acum înainte? Copii erau fiecare cu familia şi problemele lui, Sara plecase să pregătească apartamentul de dincolo iar prietenul său dispăruse. Dimineţile vor fi tot mai negre şi mai înfrigurate. Mai avea vreun rost să se trezească? Surâsul Sarei când desfăcea scrisoarea nu mai era. Scrisoarea nu îl va mai aştepta la capătul patului. Singurătatea îl va îmbrăca, cămaşă rece de gips aşa cum fusese cu mult timp în urmă şi cu mâna sa cea dreaptă. Poate că timpul lui se terminase. Poate că trebuia să plece, dar nicăieri nu se vedea nici o umbră de însoţitor. Cum putea trece dincolo fără nici o mâna întinsă? Închise ochiul. Lumina îşi luă la revedere strângându-se într-un punct minuscul. Zgomotele din jur se estompară până la dispariţie. Era… da, ceva deosebit se petrecea cu el. Se simţea liber şi uşor. Se privi cumva de departe. Toată bătrâneţea trupului fusese lăsată în urmă ca o paraşută nefolositoare. Cel care era acum era acelaşi copil din timpurile de demult. Începu să alerge apropiindu-se de sinele ce-l aştepta. Acum nu mai era singur. Şi asta îi făcea bine. Nu se simţea nici exclus, nici abandonat, nici ciudat. Era parte a universului şi totul se învârtea acum în jurul său. Îşi era sieşi suficient. Singurul lucru care îi mai rămăsese era o inimă gârbovită ce făcea cu greu faţă zburdălniciei ce-l mistuia. Dar continua să bată. Şi el continua să meargă, afundându-se într-un trecut tot mai îndepărtat.
Lângă pat, cei trei copii priveau chipul supt. Medicul îi chemase să-i întrebe ce hotărâre au luat în legătură cu bătrânul lor tată. Le spuse că de când avusese loc accidentul cerebral partea stângă era pierdută iar recuperarea părea tot mai greu de imaginat. Din păcate, cu toate că inima continua să bată constant, bătrânul nu mai răspundea la nici un stimul. Aseară avusese un spasm dacă putea spune aşa când timp de o oră încercase să-şi facă simţită prezenţa, după care orice semn dispăruse. Nu putea spune că era chiar legumă dar faptul că nu mai răspundea la nici un stimul nu îi dădea şanse de reuşită. Era departe. Dispăruse din lumea asta. Voia să ştie ce trebuia să facă în continuare. Copii au hotărât că e cazul să renunţe la serviciile spitalului aşa că în transferară într-un azil de bătrâni. Asistentele care aveau grijă de Micador spuneau că perfuziile durau din ce în ce mai mult ca şi când organismul ridica baraje de neputinţă. Totul se oprea la vârful acului perfuzor. În a treia săptămână inima a oftat adânc şi s-a oprit puţin. S-a tras la marginea drumului hotărâtă să se odihnească pentru o eternitate. Din întâmplare, odată cu închirierea garsonierei am intrat în posesia teancului consistent de scrisori pentru că dorinţa moştenitorilor a fost să mai păstreze pentru ceva timp atmosfera fără să se atingă umbrele trecutului. Pe cât de copilăreşti, pe atât de adevărate şi pline de curiozitate. Zilele erau descrise cu penel de copil pus pe soţii şi joacă. Erau de fapt ca cerul clar şi fără norii dintr-o zi de vară. Sinceritea, naivitatea şi curiozitatea îşi dădeau mâna să scoată acele mici perle de nevinovăţie. Le-am citit cu sfială iar la prima mea întâlnire cu mezinul familiei i le-am dat. Nu ştiu ce vor fi făcut cu toate acele scrisori dar cred că meritau păstrate. Copilăria trebuie trăită şi recitită căci ea este singura perioada în care nu minţim din interes pentru lucruri meschine. Când ne doare sufletul, inconştient ne refugiem în trecutul ei îndepărtat.

gândaci de bucătărie

sunt momente când nu aştepţi decât o clipă de neatenţie
pentru a sonda adâncurile atât de primejdioase
ale singurătăţii.

cine are urechi de auzit se afundă în crângul mut al cuvintelor
pentru a culege umbrele tăcerii
despuiate şi repudiate.

frica poate eroda orizontul aducându-l la nivelul tumulilor
dar sămânţa curiozităţii naşte fire noi
atât în locuri umbrite cât şi pe pustie.

zilele se strecoară în adâncul inimii depunându-şi orele
tot ceea ce părea curat se umple de secunde mişunând
înnegrind aşteptările cu resturile speranţelor.

gândurile se caţără în căutarea cuvintelor pentru a le aduce la suprafaţă
multe mor înainte de a vedea măcar o litera
iertată fie-le lor neputinţa

dar

sunt şi gânduri care mă poleiesc
înzăuându-mă cu armura îndoielilor
alungând visele dincolo de marginea nopţii.

strânge-mă în braţe Doamnă
alungă norii singurătăţii
şi lasă soarele să ne lămurească drumul ...

cruciada copacilor

primăvara, copacii îşi ridică braţele uscate şi-mbrăţişează soarele

pielea crăpată se desface lăsând mugurii să le răscumpere tăcerea de-o iarnă

ne-a fost frică, ce puteam face? ne-a fost frig se vaită crengile bolnave

ne dor monturile îmbătrânite oftează rădăcinile

dar mugurii îşi scot zâmbetele verzi

sărutând crengile

şi rădăcinile

cu strădania înfrunzirii

dacă n-ar fi ele, rădăcinile,

mugurii ar rămâne doar o amintire

pictată pe cerul gol şi trist

şi care e misterul acestei cruciade?

nu există nici un mister

e doar încăpăţânarea copacilor

de-a ne reaminti mereu şi mereu

când să cădem în genunchi şi să ne închinăm

seminţei ce va da naştere unui fir crud

dar care va duce viaţa mai departe