Postări
O banchiză
plutitoare, nici prea mică nici prea mare
A plecat în
lumea largă, să vadă, să înţeleagă
-
Cine sunt eu?
Eu sunt
Povestaşul sau Albatrosul Călător ce
străbat întreaga lume de poveşti culegător. Vreţi să vă spun ultima poveste pe
care am auzit-o?
Da? Sigur
vreţi? Bine, asezaţi-vă comod în scaune şi ascultaţi ceea ce nu am apucat încă
să povestesc nimănui...
Albatrosul Călător:
A fost odată ca niciodată o poveste adevărată, că de nu ar fi nici nu
v-aş povesti. În îndepărtatul nord acolo unde sunt numai gheţuri, apă şi cer,
departe de orice ochi omenesc, trăiau laolaltă puzderie de insule de gheaţă
strâns unite între ele pentru ca erau fraţi şi surori de gheaţă. Şi zilele
treceau asemeni nopţilor lungi şi mii de poveşti se depănau la lumina soarelui
sau la lumina stelelor. Poate că ar fi interesant să ştim ce-şi povesteau între
ele insulele de gheaţă dar cum nu cunosc
limba vorbită de gheţurile nordului nu voi putea spune mai mult, cert e
că într-o zi peste întinderea mării s-a auzit o melodie vrăjită la auzul căreia
până şi învelişul de gheaţă a prins a tremura. Şi melodia aceea a plutit multă
vreme purtată din val în val până când ecourile ei s-au stins şi pe deasupra
gheţurilor a rămas doar liniştea. Numai că liniştea de acum nu mai avea acelaşi
gust ca liniştea poveştilor de dinainte. Dar ceea ce e mai important e cǎ muzica a fost auzită şi de
Moş Martin Blană Albă care venea deseori în vizită pe insulele de gheaţă ca să
depene amintiri cu vechea sa prietenă Vulpea argintie. Şi de fiecare dată
bătrâna şi înţeleapta Morsă Colţ Alb ajungea la ei mânând cîte un banc de
heringi. Şi după ce mâncau pe săturate, cei trei se aşezau comfortabil
povestind toate cele auzite între timp. Şi dacă vă spun că întâlnirile lor se
prelungeau cât era noaptea de lungă nu o să mă credeţi, dar aşa cum noi oamenii
ne strângem la gura sobei spunând poveşti aşa şi prietenilor noştri le plăcea
să stea la taifas. Şi nu mai trebuie să vă spun că cei trei s-au întâlnit exact
atunci când melodia noastră măiastră a plutit peste întinsul apelor vrăjind
totul cu sunetele ei.
-
Eu cred că am mai auzit muzica asta, zise Moş
Martin Blană Albă. Ştiu că eram puiandru şi curiozitatea m-a adus aproape de
oraşele oamenilor şi acolo am ascultat
vrăjit sunetul muzicii. Cred că dacă nu mă trăgea de ceafă fratele meu Marele
Alb aş fi rămas să ascult ca vră jit muzica aceea minunată.
-
Aşa e. Şi eu am păţit-o odată zise Vulpea.Mă
strecurasem pe străzile mai dosnice ale oraşului în căutare de mâncare şi de
foarte aproape am auzit muzica revărsându-se în valuri pe străzile oraşului. Aş
fi rămas o veşnicie ca să o ascult dar norocul meu a fost ca muzica s-a oprit
şi am auzit roţile trăsurilor clănţănind pe caldarâm şi vraja s-a rupt. Aşa am
putut să fug în afara oraşului ca să mă pun la adăpost.
-
Eu nu am norocul vostru şi nu pot să mă apropii
de locurile oamenilor, dar uneori îi văd cum alunecă pe ape înconjuraţi de
lumini şi de muzică. Bineînţeles că la lumina stelelor stau şi ascult ca
vrăjită sunetele minunate ale muzicii şi nimic din ce aud nu se aseamănă cu
muzica oamenilor.
-
Dar cum pot să fac eu, o bucată de gheaţă, să
ajung iar să ascult aceasta muzică divină spuse în şoaptă insula de gheaţă pe
care stăteau cei trei prieteni la taifas?
-
Sincer, eu nu stiu cum, răspunse Moş Martin
Blană Albă. Nu cred că poţi face ceva tu o insulă de gheaţă strînsă în braţe de
fraţii şi surorile tale.
-
Şi eu zic să aştepţi că muzica sigur se va mai
auzi, răspunse Vulpea. Altceva ce ai putea să faci?
-
Vai de mine şi de mine, vă plângeţi ca nişte
morse fricoase. Eu înot toată ziua şi toată noaptea. Plutesc şi dorm. Mănânc şi
plutesc. Visez şi privesc cerul. Sun t atât de multe de văzut încât mă mir că
îi spuneţi să stea şi să aştepte.
-
Şi atunci ce mă sfătuieşti Morsă Colţ Alb să
fac?
-
Eu nu îţi dau nici un sfat. Eu doar povestesc
câte am văzut şi am auzit. Tu trebuie să hotărăşti ce ai de făcut. De exemplu,
de multe ori în plimbările mele am întîlnit surate de ale tale desprinse din
îmbrăţişare care au avut curajul să plece să vadă lumea.
-
Deci tu îmi spui să mă desprind de lângă fraţii
şi surorile mele şi să plec în lumea largă?
-
Este doar o posibilitate. O opţiune. O alegere.
Depinde de tine ce hotărăşti.
-
Şi ce o să fac eu singură?
-
Colţ alb de ce o înveţi să se despartă de
familie şi să plece zise Moş Martin.
-
Dar tu Blană Albă ce faci? Unde sunt ai tăi?
Unde e mama ta? Unde e fratele tău? Unde e tatăl tău?
-
Nu mai ştiu nimic de nici unul din ei. Ne-am
despărţit cu mult timp în urmă. Mama ursoaică ne-a spus că noi nu suntem făcuţi
să trăim la un loc. Şi după ce ne-a învăţat tot ceea ce ştia şi ea ne-a spus că
e timpul să ne despărţim. Eu am plecat către locul de unde vine soarele iar
fratele meu Marele Alb a plecat împreună cu soarele către locul în care acesta
dispare. Mama ursoaică ne-a spus că poate o să ne mai întâlnim în viaţă dar e
mai bine să ştim că fiecare viaţă se petrece asemeni lumini ce aşteaptă cât e
noaptea de lungă ca să poata ajunge iar să umple cerul. Chiar dacă suntem mai
mulţi fiecare îşi are drumul său. Şi a avut dreptate. Pe ea nu am mai vazut-o
niciodată, iar cu Marele Alb m-am întâlnit doar o singură dată. Viaţa nu are
timp să ne ţină de mână. Ne dă drumul în lume şi ne spune doar unde ne aşteaptă
ultima suflare.
-
Şi atunci eu ce fac, întrebă insula de gheaţă?
-
Păi depinde de tine ce vrei mai mult: să cunoşti
lumea sau să asculţi aceleaşi poveşti spuse de fraţii şi surorile tale?
-
Dar ce vor spune fraţii şi surorile mele?
-
Poate că nici nu vor băga de seamă că ai plecat.
Poate că nici acum nu ştiu cine eşti şi de ce eşti aici, spuse Vulpea.
-
Cum aşa? Cu siguranţă că fiecare ştie ce se
întâmplă cu celălalt.
-
Ia spune te rog, tu de câte ori ai văzut
răsărind soarele? Întrebă Colţ Alb?
-
În toată viaţa mea?
-
Da!
-
De foarte multe ori. Dacă te uiţi la faţa mea
vezi ca de fiecare data când vine lumina, mi se subţiază cutele de pe frunte şi
de câte ori vine noaptea alte cute se aştern.
-
Şi în tot acest timp fraţii şi surorile tale ce
au făcut?
-
Au spus poveşti. Sau au tăcut şi au privit
cerul.
-
Şi erau mereu aceeaşi?
-
Adică ce vrei să spui?
-
Eraţi mereu aceeaşi cînd venea noaptea şi vă
strângeaţi la poveşti?
-
Păi... de unde să ştiu eu? Sigur erau aceeaşi.
-
Poate că erau, poate că nu. Aşa cum tu nu ai
văzut cine este lângă tine zi după zi cu siguranţă că nici ceilalţi nu vor
observa dacă eşti alături de ei sau e altcineva.
-
Şi ce voi face eu singură în lumea asta mare?
