samariteanului… mulțumire

după ce traversasem sute sau poate mii de ani de istorie

când cu bocceaua în spate, când cu turmele risipite

am crezut că mă pot așeza la umbra zilei

să-mi trag și eu sufletul

numai că nu a fost să-mi fie

căci o ceată de tâlhari au năvălit

răscolindu-mi sufletul, răstingnindu-mi pământul

și furându-mi până și lacrimile

am rămas între șleaurile drumului și ale istoriei

fără să fiu ajutat, fără să fiu băgat în seamă

până când am zărit moartea

ce dădea târcoale

ploaia mă spăla, soarele îmi vorbea

și stelele mă vegheau an după an

până când am obosit să mai număr

mulți veniți (să vadă), puțini aleși (să ajute)

dar și mai puțini chemați

și rănile puroiau  dezgolindu-mi oasele

oare, e adevărat că pe aici ar trebui să treacă

samariteanul cel milos,

dispus să mă scoată din mâinile deznădejdii?

cred că istoria a uitat să-și mai citească hristoavele

sau poate că a prins frica hoților…