povestea celui ce ştia...

poveste...

Doamne, ce-am păţit,
nici nu ştiu dacă să vă spun sau nu,
dar am să vă spun totuşi că să puteţi să vă feriţi
acum două nopţi, ba nu, chiar trei aş spune
am avut o criză
nu, nu de epilepsie şi nici constitutivă,
o imensă criză de inspiraţie
de fapt ca să fiu corect,
trebuie să vorbesc de o anti-criză
pentru că a năvălit muza peste mine şi peste viaţa mea
şi până nu m-a văzut cu creierul călcat de scumpele ei picioruşe
şi neuronii întinşi la limita de rupere
nu s-a lăsat.
şi nici nu m-a lăsat
abia la ultimul cuvânt stors de pe buze tremurânde
s-a declarat mulţumită şi-a plecat
nu înainte însă de a-mi lua mâna şi foile şi cuvintele
şi a mi le băga în fax, în mail şi-n teaca de la picioruşele voiajorilor
şi uite aşa m-am văzut publicat şi am asistat la cutremurul provocat de POEMUL meu
ştiu ce gândiţi, deja văd zâmbetul vostru încrustat
coajă de sămânţă rătăcită-n colţul gurii
nu că ar fi al meu, nu că aş face partizanat
dar era dureros până la lacrimă
până la măduvă,
până la - 273
sau poate chiar mai mult
era divin şi oamenii în slăbiciunea lor
cădeau ca popicele: citeau, ascultau, înlemneau, însticleau, împietreau
şi din preamultul, din preaplinul verbelor mele
se fărâmau, cădeau şi piereau
în jurul lui, al poemului, numai cadavre,
şi eu eram cel care
visul meu devenise realitate
mâinile îmi tremurau
şi-am căzut.
mai bine zis m-am ridicat
şi cuburi zornăiau, înăuntru
mai ceva ca în paharul de gin tonic
ce dispărea tot mai des să-şi bage gura sub jet
concluzia?
cine o mai arunca sticlele gaoale în becul de la straadă
ca mine să păţească,
să-şi vadă capul spânzurând printre firele de curent
să doarmă-n balcon, pe covor şi în pat
şi să-l doară sufletul
când o fi să se trezească.