Cineva si Elena

poveste

Se spune ca pe cand zburau ciorile de lipeau pe ram nucile cazute, si pe cand veneau iepurii la gradina de ingropau morcovii rasturnati iar animalele toate traiau in buna vecinate si prietenie, in Tara Roscovelor domnea Rosu Imparat. Dar, toata lumea traia ca vai de ea, pentru ca imparatul era asa de hapsan incat strangea toate cele de trebuinta vietii, iar oamenii traiau cu radacini si coaja de copac, de ajunsesera ca niste umbre. Si ca sa fie pe deplin, nu le dadea voie sa aiba decat cate un capatai de lumanare numai pentru cateva clipe, de luminau noaptea. Si parca tot credea ca le ofera prea multe supusilor sai. Dar vai de capul lor, ca ar fi vrut sa plece in bajenie, dar unde sa pleci? Caci erau straji crancene la hotare si nici vecinii hotarelor nu aveau nevoie de atata suflare de norod. Si se chinuiau bietii oameni si tot ce strangeau se ducea catre visteria imparateasca. Doar prin cotloane uitate de padure mai traiau oameni care stiau ce este gustul carnii sau al legumelor prasite si ingrijite cu dragoste si caldura. Intr-o astfel de poiana, uitata de lume, traia un baietan care nu avea nici un nume caci traia singur pe lume, uitat si el prin cele locuri, caci batranii sai parinti se prapadisera cu mult timp in urma. Si cum traia el, uitat prin cele pustietati se imprietenise cu toate animalele padurii si cand nu avea ce face pornea harjoana cu ele. Si daca se lua la alergat cu lupii cei tineri, cand ii prindea se lua la tranta dreapta cu ursii cei batrani cu barba albita de ani. Si intr-o zi, pe cand se preumbla el, numai ce vede o borta pe care nu o mai vazuse pana atunci. Se apleca si patrunse in acea gropnita dar se dovedi ca este o ditamai pestera. Si de ce inainta tot mai mare se facea si curand nu mai vazu nimic caci intunericul acoperi toata lumina ce venea de afara. Se intoarse, lua o facla si dupa ce o aprinse porni iar in pestera. Si la lumina tremurata a facliei vazu multe lucruri despre care nici nu stia cum se cheama si nici cum se folosesc. Vazu multe cufere cu bani de aur caci pe cand era copil batranii lui ii aratase si ii povestise despre acele lucruri. Tot felul de cufere cu pietricele colorate si sticloase ca razele intunecate ale curcubeului si cate si mai cate. Iar in fundul acelei incaperi a pesterii zari un cufaras, colbuit si coscovit, dar numai bun pentru trebuintele lui. Il lua de jos si iesi afara la lumina zilei, il deschise si cand colo acesta nu era gol ci avea:  o caciula ca oricare, brumarie la culoare, o varguta cam uscata, plesnita si-nconvoiata, o pereche de opinci, obosesti pana le-ncingi, iar la fund de cuferel, un hristov mai mititel, zdrentuit si afumat si de pete imbibat.

-     Ce-o fi cu acestea oare de-au atata cautare?

Dar pe cand se intreba si hristovu-l rasucea, pe loc un raspuns gasea. Caci vezi bine hristovul era fermecat si dadea pe loc raspuns la orice intrebare. Se intreba atunci ca sa faca cu acele lucruri gasite si pe loc mintea i se lumina si intelese ca opincile il ajutau sa strabata foarte usor orice distanta, caciula il facea nevazut iar nuielusa era de asemenea fermecata si orice atingea cu ea cand isi dorea ceva pe loc acea dorinta se implinea. Atunci Voinicul nostru isi puse opincile in picioare, isi puse caciula pe cap si hristovul cel atoatestiutor il piti in san. Isi dori atunci sa fie acasa la el si cat ai clipi se afla in fata casei sale. Intra in casa si isi dori sa aiba de mancare ceva ce nu mai mancase el niciodata si pe loc masa se umplu de tot felul de mancaruri cum nici macar nu visase darmite sa mai si manance. Manca el ce manca dupa care isi zise ca nu mai are rost sa stea prin cele pustietati ci ca mai bine pleaca in lumea larga va vada si sa auda. Si pleca Voinicul nostru si de ce mergea padurea se tot rarea si intr-un tarziu ajunse la marginea ei si zari un sat. Dar cum ajunse pe inserat se mira ca nu vedea nici o licarire de lumina, nici un fum pe cos, de parca tot satul era mort. Ajunse la prima casa si privi pe bucatica cea mica de ochi de geam caci casa nici macar geam ca lumea nu avea. Inauntru nu zari mai nimic ci numai cateva soapte stinse. Patrunse usurel in casa si prin intunericul acela zari cateva umbre adunate in jurul unei masute mici ce se chinuiau sa legumeasca cele cateva radacini fierte ca vai de lume.

-     Vai de mine mamuca, nici macar fierte nu sunt, zise o voce subtirica si tremurata.

-     Ce sa fac puiule, stii bine ca nu am avut cu ce sa fac focul cum trebuie. Mananca si tu cum poti ca uite fratii tai mananca si poate ca nu-ti mai ramane nimic.

-     Dar tu nu mananci?

-     Nu-mi este foame. Mancati voi ca sa puteti creste, cu toate ca asta nu-i viata.

-     Ne mai povestesti ce mancai tu cand erai mica, mamuca?

-     Ce sa va mai amarasc zilele cu astfel de vise?

-     Hai, te rugam, ca poate asa, radacinile astea or prinde gust si pentru noi.

Si incepu biata femeie sa povesteasca cum se strangeau cu totii in jurul mesei seara, si cum pregatea mama ei bucatele si tatal lor spunea rugaciunea dupa care impartea tuturor dupa varsta si putere, mancarea. Si nu era zi lasata de Dumnezeu sa se ridice cineva de la masa fara sa fie satul, caci mancarea era din belsug, si zilele oamenilor erau fericite si fara de griji. Dar totul a luat sfarsit odata cu domnia lui Rosu Imparat care in lacomia lui stransese tot ce se putea, de lasase oamenii sa se taraie cu zile.

Auzind flacaul nostru toate acestea isi dori sa apara pe data o masa cu tot felul de bunatati si cum atinse cu nuielusa podeaua pe data aparu o ditamai masa cu tot felul de bunatati pe ea. Si isi mai dori sa se aprinda o lumina care sa nu se stinga niciodata. Cum termina flacaul nostru ruga, pe data in incapere se facu lumina si vazu stranse in jurul masutei mici o batrana si cei patru copii ai sai, caci barbatul ei statea pe o lavita, palid ca moartea si de-abia mai rasufla. Cand vazura lumina si masa aceea incarcata cu bunatati, nu mai stiau ce sa creada si cazura in genunchi rugandu-se. Dar cel mai mititel dintre copii se apropie cu teama si lua o bucatica de paine. O mirosi si o duse la gura muscand o bucatica. Si mesteca atat de incet incat parca acum era prima oara cand mesteca. O intreba pe batrana lui mama ce mananca caci nu cunostea acest gust, iar maica sa ii spuse ca este paine.

Pe data toti se stransera in jurul mesei si oricat incerca maica sa imparta si sa dramuiasca bucatele acelea, mainile lor flamande se repezeau si luau bucati din toate cele. Dar dupa un timp vazura ca orisicat mancau, mancarea nu se termina. Atunci toti isi zisera ca numai o minune putea fi si se intrebau cu totii ce se intamplase. Atunci unul mai rasarit iesi repede pe usa si se duse la vecina lor, chemandu-i si pe ei la masa. Si in noaptea aceea toti oamenii din sat se preumblara pe la casa lor si de ce mancau, bucatele nu se sfarseau ba parca tot mai multe se faceau. Si toti intrebau de unde a aparut minunea aceea, dar nimeni nu stia sa dea un raspuns. La un moment dat flacaul nostru isi ridica putin caciula si se arata unui copilandru care incepu sa strige ca a vazut pe cineva. Si de atunci toti raspundeau orisicui ca cineva ii ajutase iar numele flacaului nostru a ramas Cineva.

Si flacaul nostru intra in orice casa pe care o intalnea si facea cate un mic bine, ba lasa o masa imbelsugata, ba o punga cu banuti care nu se terminau orisicat ai fi luat din ea, ba cate un animal care sa fie de trebuinta sau cate un ogor plin cu toate semintele. Si pe unde trecea peste tot facea ce facea si lasa lumea multumita, dar de aratat nu se arata decat copiilor iar nu oamenilor mari. Si peste tot se dusese vestea ca este Cineva care ii ajuta pe oameni. Si peste tot lumea spunea: a trecut cineva, care are putere mare si care nu vrea sa-si arate fata.

Si pana la urma vestea ajunsese si la urechile imparatului care se tot intreba cine este acel cineva care ii ajuta pe oameni. Dar nimeni nu stia sa-i raspunda la intrebare. Si orisicati oameni pusese imparatul la panda nimeni nu stia sa spuna ce se intampla, pentru ca flacaul nostru stia tot ce se intampla cu ajutorul micului hristov. Si peste tot pe unde trecea lasa in urma lume fericita si multumita iar imparatul nu mai stia ce sa faca si ce sa zica caci lumea avea acum de toate, si era fericita. Dar intr-o buna zi, flacaul nostru dori sa vada ce se intampla si la curtea imparatului si porni catre palat. Degeaba erau straji la porti, degeaba erau caini prin curte, caci nimeni nu-l putea vede. Intra flacaul nostru in palat nestingherit si ajunse pana in sala de taina a imparatului unde acesta era cu sfetnicul sau si se tot intreba cine era acela care ii ajuta pe oameni si de ce. Atunci flacaul nostru lua usurel pecetea imparatului si o puse in san dupa care iesi din incapere. Si cum trecea el din camera in camera, intr-una din ele zari o fata deosebit de frumoasa ce era inconjurata de cateva fete care lucrau si se veseleau.

Atunci flacaul nostru se apropie si ii fura fetei o sarutare usoara ca o parere si dintr-un sipetel lua o naframa brodata cu argint pe care se vedea numele frumoasei fete, dupa care iesi din camera inainte ca fata sa poata zice ceva. Dar cum iesi din camera isi dadu seama ca inima ii ramasese acolo, prinsa in mrejele acelei frumoase. Merse el ce merse si ajunse si in tainitele imparatului unde se aflau peste tot bani si pietre pretioase, si cate si mai cate. Flacaul nostru atinse toate acele bogatii cu varguta lui si pe loc le trimise pe toate in borta cea intunecata din padure. Si pleca voinicul nostru si iar porni sa strabata tara si sa faca bine cat  putea cu varguta lui fermecata. Intre timp, imparatul daduse veste in toata imparatia ca cineva, o putere mare ii furase tot ce avea in visterie si ca acum este la fel de sarac ca si supusii sai. Cand auzira vecinii imparatiei, toti, incepura a-l ocoli, iar la curtea sa nu mai venea nici un petitor pentru fata lui, Elena cea frumoasa. Dar acum de unde aveau, toti supusii incepura a trimite catre visterie fiecare cate cat putea. Si daca inainte toata tara era molesita si slabita de biruri acum se vedea ca toate casele sunt pline si imbelsugate. Si peste tot voinicul nostru lasa ba o vorba buna, ba un sfat, ba un ajutor si cate si mai cate. Si lumea se invatase si spunea: “cand esti fericit trebuie sa ai minte iar cand esti necajit trebuie sa ai rabdare” pentru ca intotdeauna se va gasi “cineva” care sa te ajute. Chiar fara sa ceri. Dar voinicul nostru, prin preumblarile lui trecea pe la curtea imparatului, prin camarile fetei si ii mai fura cate o sarutare dar ii si lasa ba o floare namaintalnita, ba o giuvaergicala cum nu se facea prin lume caci el avea de ajutor varguta lui, astfel incat, fata de imparat prinse drag de acel oaspete nevazut care tot venea prin odaia ei. Si degeaba pusese imparatul straji la portile palatului si la usile camarilor fetei caci nimeni nu vedea nimic. Si azi asa, maine asa, imparatul vazu ca de ce era mai bogata imparatia tot mai fericiti erau supusii sai si visteria se umplea la loc, incat intr-un an, parca nici nu fusese acel fur ce-i golise visteria. Si nu mai putea imparatrul de bucurie caci toata lumea este implinita si fericita si izgoni de la curte pe acel sfetnic care il invatase cum sa jupoaie supusii de toate cele de trebuinta vietii, caci imparatul in sinea sa nu era chiar asa de hapsan dar cazuse sub minciunile acelui sfetnic. Si daca inainte nu-i venea sa se preumble prin tara, acum de drag se preumbla si era bine primit in tot locul caci multi slujitori credeau ca toate cele bune pleaca tot din camara de taina a imparatului. Si unde nu incepura a veni iar tot soiul de feti si fii de imparati in petit, dar imparatul Rosu nu dadea nici un raspuns caci asculta de frumoasa lui Elena.

Iar aceasta nu voia de sot pe niciunul decat pe acela care va putea sa faca cate facuse acel oaspete nevazut. Atunci ea ii spuse tatalui ca nu se va marita decat cu acela care ii va aduce o naframa brodata cu argint din iatacul ei, va aduce pecetea de domnie si va reusi sa faca ceva nemaivazut si cu totul si cu totul deosebit. Si unde nu pornira fetii logofetii sa incerce a ajunge la iatacul ei pentru a fura naframa dar toti se loveau de strajile puse de imparat. Si orisicat ar fi incercat ei, sanse de reusita tot nu aveau. Si cum afla flacaul nostru, Cineva, despre maritisul fetei, isi pregati un rand de straie ca de domn pe care il lasa intr-o camera la han si isi aranja straiele sale obisnuite, sa fie curate si in buna stare dupa care se indrepta spre palatul imparatesc, fara a se mai folosi de caciula fermecata. Ajuns la poarta spuse ca vrea sa vorbeasca maritului imparat, dar strajile nu-l lasara sa intre.

Atunci spuse ca a venit sa o ceara pe fata imparatului de sotie, dar slugile au ras si mai tare de el. Din cauza taraboiului iscat, imparatul care se preumbla prin curte, a auzit si a intrebat ce se intampla acolo. Strajile au spus ca un coate goale a venit ca sa ceara mana fetei de imparat. Acesta s-a apropiat de poarta si cand l-a vazut pe flacaul nostru a intrebat daca stie de conditiile puse de fata. Flacaul a scos din san naframa si pecetea imparateasca si le-a dat imparatului spunand ca daca i se da voie pana maine dimineata va indeplini si cea de-a treia dorinta a fetei. Imparatul recunoscu pecetea sa si il pofti pe flacau in sala tronului unde o chema si pe fata. Cand aceasta sosi, imparatul ii arata pecetea si naframa spunand ca cea de-a treia dorinta ii va fi implinita pana maine dimineata daca se invoieste. Fata privi la flacaul din fata ei  si  nu-i venea sa creada ca el este acel sburator care se furisa in camera ei din cand in cand si-i fura cate o sarutare, cu toate ca daca statea bine sa se gandeasca nu era deloc de lepadat, chiar asa sub hainele acelea simple. Fata ii ceru tatalui sa-i dea o camera si vada de ce este in stare. Cum primi flacaul nostru o camera undeva sub o scara, intra, incuie usa, isi puse caciula fermecata si pleca din palat, dupa ce trecu iar pe la iatacul fetei, pentru a intreba hristovul mititel ce-si putea dori fata de imparat. Si pleca tocmai in indepartatul codru unde nu patrunsese picior de om si lua de acolo copacelul cu fructe de chihlimbar si din pestera cea intunecata lua coroana care apartinuse imparatului cand se insurase si mai lua si o oglinjoara care apartinuse fatei cand era mica. Pe langa toate acestea mai umplu o traista cu tot felul de giuvaergicale si scule de pret pe care le duse tot in camera de la han unde isi lasase costumul cel de domn. De la han pleca la palat si se strecura in camera sa si se culca linistit, dupa ce trecu prin sala tronului si cu varguta fermecata facu ca un intreg perete sa se prefaca intr-o oglinda mare in care se vedeau tot felul de animale, locuri si flori nemaivazute. Dimineata se prezenta la imparat ducandu-i cele trei daruri: copacelul, coroana si oglinjoara. Acesta o chema pe fata sa si ii arata cele trei daruri primite. Atunci flacaul nostru dadu la o parte draperia ce acoperea oglinda nemaivazuta si toata lumea se uita nevenindu-i sa creada in aceasta minune. Fata de imparat nu mai avea ce sa spuna caci isi dadu seama ca baiatul nu era chiar un nimeni si un coate goale chiar daca era simplu imbracat.

Atunci fata de imparat ii spuse tatalui sau ca poate sa se pregateasca de nunta caci acela va fi sotul ei. Imparatul trimise carti catre toti vacini invitandu-i la nunta. Treburile fiind pornite, baiatul nostru fu poftit intr-o noua camera si acum se putea intalni cu aleasa inimii lui. Pe cand se preumblau ei prin gradina palatului, aceasta il intreba cum facuse de se strecurase in camera ei si ii furase sarutari timp de un an. Baiatul se tot feri sa-i spuna dar pana la urma ii poovesti din fir a par toata tarasenia, fara a aminti de hristovul fermecat. Atunci fata astepta un moment prielnic si ii turna o licoare adormitoare in vin si pe cand dormea Cineva, ea se strecura in camera lui si ii lua opincile, caciula si varguta fermecata. Fugi apoi in camera ei si ascunse bine cele trei lucruri, fara a spune nimanui. Flacaul nostru se trezi si vazu ca nu mai are decat hristovul fermecat. Il lua si se gandi la ce i se intamplase. Pe loc afla cum se furisase fata imparatului si vazu unde ascunsese lucrurile. Oricat a dorit el sa patrunda in camera fetei, nu mai putea acum caci il opreau strajile. Cu o saptamana inaintea nuntii, fata il ruga pe tatal sau sa stranga toata curtea de fata la o ultima incercare a voinicului. Acesta se prezenta si fata ii spuse ca daca vrea sa fie sotul ei si urmas la tronul tatalui mai avea de implinit o ultima dorinta: sa faca cum va sti si sa-i aduca maine dimineata chipul fericirii. Incerca flacaul sa spuna ca nu se poate, ca nu are timp dar fata ramase neanduplecata. Pleca flacaul nostru, caci nu se astepta ca fata sa-i faca una ca asta. Parasi palatul si se duse la hanul unde isi lasase costumul de domn si traista de giuvaergicale. Se aseza la masa si ii scrise un ravas fetei de imparat in care ii povestea ca nu are cum sa-i aduca la palat chipul fericirii, dar daca vrea cu tot dinadinsul, nu are decat sa-l caute singura. Puse ravasul, straiele cele domnesti si cateva giuvaergicale intr-o desaga si il ruga pe hangiu sa duca desaga la palat si sa o dea fetei de imparat, dupa care plati si pleca in lume. Si acum mergea fara opinci si fara caciula, toata lumea il vedea dar nimeni nu stia cine este el. Si de cate ori se ruga de cineva sa-l primeasca sa innopteze, de fiecare data gasea o usa deschisa si era omenit cum se cuvine. Iar cand voia sa plateasca pentru acest lucru omul ii si povestea ce viata de chin dusese pana cand venise Cineva si il ajutase, si de atunci ajuta si el, pentru a plati binele facut. Si  in cele din urma flacaul nostru ajunse si la prima casa unde intrase si gasi acolo numai fericire si bucurie, caci acum toti erau satui si puteau muncii, incat gospodarul care bolea in pat, acum era verde ca bradul iar maica acelor suflete chinuite era ditamai femeia care invartea toata gospodaria pe degete. Flacaul nostru ceru gazduire si intr-un colt al casei, care se marise si se indreptase intre timp, se afla la loc de cinste masa daruita de varguta lui cu puterea de a fi mereu plina. Si gazdele il omenira si ii povestira cum se trezisera cu ceva timp in urma cu acea masa minunata care nu-si termina niciodata bucatele si cum au reusit ei sa multumeasca si sa hraneasca tot satul pana cand fiecare s-a pus pe picioare si de atunci in sat se sarbatoreste ziua lui Cineva, acel nevazut care ii ajutase. A doua zi, vru sa plateasca pentru gazduire dar nici acestia nu dorira  sa-i primeasca banii. Si asa ajunse voinicul nostru in padure, la casuta sa care se darapanase de cand nu mai fusese pe acolo. Incepu sa-si aranjeze si sa repare casa sperand ca in felul acesta va reusi sa mai uite de frumoasa Elena. Dar orisicat ar fi incercat nu si-o putea scoate din inima. Si treceau zilele, una dupa alta, si voinicul nostru incepu a se obisnui iar cu viata de sihastrie pe care o dusese inainte de a pleca in lume. Incepu iar a se preumbla si de cate ori ajungea la pestera aceea si intra isi aducea aminte de cuferas, de preumblarea lui prin lume, de Elena cea frumoasa si pleca intristat, nemaiavand chef de harjoana si intrecere cu animalele lui. In acest timp sa ne intoarcem la palat si sa vedem ce a mai facut imparatul si fata lui. Dupa plecarea lui Cineva, Elena a primit desaga cu ravasul, straiele si gievaergicalele. Citi scrisoarea si pe loc i se stranse inima caci isi dadea seama ca gresise mult, cerandu-i voinicului Cineva un lucru peste masura. Astepta ea o zi, doua, o saptamana, o luna si daca vazu ca voinicul nu mai vine, ceru iertare de la tatal sau si ii spuse ca pleaca in lume sa-si caute sotul, caci ea alt barbat nu-si doreste.

Imparatul cu greu voi sa auda dar pana la urma ii dadu incuviintarea. Isi lua Elena straie simple, isi puse opincile in picioare, varguta la brau si caciula intr-o desaga unde lua si cativa galbeni sa aiba de drum si pleca. Si peste tot pe unde trecea vedea chipul oamenilor plin de multumire si fericire si de cate ori intreba cui se datoreaza acest lucru, oameni spuneau ca Cineva ii ajutase. Daca fata intreba unde poate fi gasit Cineva nimeni nu stia sa-i spuna caci nimeni nu-l vazuse. Ici, colo, cate un copil ii povestea cum zarise pentru cateva clipe chipul misterios al acelui binefacator si din descrierea lor isi dadu seama ca era tocmai voinicul ei. Abia acum isi dadu seama cum arata chipul fericirii, vazand toata lumea din tara multumita si fericita. Si orisicat intreba nimeni nu stia sa-i spuna unde este Cineva. Intr-un tarziu, ajunse si la casa de la marginea padurii la prima casa unde intrase iubitul ei. Dupa ce se odihnii intreba daca stie cineva incotro o apucase un pribeag si-l descrise chiar pe voinicul Cineva. Atunci, gazdele povestira ca voinicul pornise in afundul padurii batrane, si nimeni nu-l mai zarise de atunci. Si porni fata prin padure, intreband florile si izvoarele daca a vazut careva chipul iubitului ei, dar nimeni nu stia raspunde. De ce mergea, tot mai in afund de padure si salbaticie se trezea dar pe nicaieri nu vedea urma de vietuire. Noptile si le petrecea prin scorburi de copac si ziua umbla ferindu-se de salbaticiuni, cu toate ca acestea o fereau pentru a nu-i speria cautarile. Intr-un tarziu, ajunse si la casa cea batraneasca in care traia voinicul ei, dar acesta nu era. Intra, si gasi casa curata, cu toate randuite si cu masa asezata pentru o singura faptura. Aprinse focul, pregati mancarea si se aseza pe laita pentru a-l astepta. Dar cum se lasa, adormi si nu baga de seama cand se intoarse flacaul acasa. Acesta intra si o gasi pe frumoasa Elene dormind. Aseza masa si astepta sa se trezeasca. Cand se trezi Elena, si-l vazu pe Cineva, cazu in genunchi     cerandu-si iertare pentru greseala facuta si rugandu-se de iertare, deoarece in cautarile ei gasise adevaratul chip al fericirii. Voinicul nostru, caruia si lui ii era dor de ea, isi ceru iertare si impreuna se rugara, asteptand binecuvantarea cerului. Mancara si se culcara iar a doua zi pornira spre palatul imparatesc. Ajunsera iute caci varguta fermecata prefacuse un bustean putrezit intr-un bidiviu ce sufla flacari pe nas.

La palat, fata ii povesti tatalui toate cate le facuse voinicul Cineva in tara si cum aratase lumii intregi care este adevarata fata a fericirii. Imparatul porni pregatirile de nunta si voinicul nostru aduse cu ajutorul vargutei fermecate toate comorile din pestera intunecata si fiecaruia ii daruia cate ceva astfel incat sa se bucure fiecare de bucuria lor. Dupa nunta, imparatul se retrase de pe tronul de domnie, lasandu-i pe tineri sa conduca in tara. Si de cate ori, aveau vreo nelamurire sau indoiala intrebau hristovul mititel si de fiecare data primeau raspunsul adevarat, astfel incat, se dusese vestea pentru dreapta lor judecata si pentru bunatatea de care dadeau dovada. Si daca as avea si eu un hristov ca acela poate as putea sa va spun daca mai traiesc au ba si daca da, unde este tara aceea unde se poate gasi chipul adevarat al fericirii.

Cineva o fapta buna a facut,

Cineva mana unui prieten a intins,

Cineva o dulce melodie a cantat,

Cineva bucurie, cu un zambet a semanat

Cineva pace sufletului a daruit,

Cineva cu dreptate a judecat,

Cineva pentru noi toti a suferit,

Cineva a spus: Ma bucur ca pot sa daruiesc,

Cineva a promis ca raul il va indrepta.

Ai fost si tu cumva…..acel cineva?

                                                                                Martie 2002