pastel

iubirea îţi dă aripi mi-a spus

şi eu când voi putea zbura?

după ce vei învăţa să cazi

cine nu şi-a spălat ochii în albastrul cerului

nu poate desluşi lacrimile norilor

şi nici uitarea

şi ca să-mi fie îndeajuns mi-am aruncat ochii în pustie

să-nveţe arsura soarelui năpraznic

şi pecetea lui de lumină

toarsă-n fuior cu asprimea nisipului

cel izbăvitor de viaţă şi necaz

cine nu şi-a clătit ochiul în cruzimea verdelui

nu poate desluşi misterul vieţii

şi nici împlinirea

ca să-mi găsesc primenirea sufletului m-am alungat în deşert

departe de tumultul şi răsuflarea vieţii

şi de umbra iubirii

ce se-mpleteşte cu binevoitoarea uitare

despărţindu-mă de orice prihană

cine nu şi-a uscat sufletul în lacrima tăinuita a mărilor

nu poate gusta liniştea

purtată pe creste de iertare

şi-atunci mi-am căutat aprinderea trupului

printre cutele sufletului

departe de ochii însăilaţi pe firul neuitării

departe de mine, departe de lume

rătăcitor printre suspine