în loc de bună seara

zilele trecuseră impertinente strada
lăsându-mă s-aştept verdele
pe bordura crăpată
cu umbre de noapte pe la unghii
visele s-au lăsat pe vine, ostenite, cu ochii plânşi
cerându-se luate-n braţe

m-am aplecat să-mi caut norocul
dar cine ştie de când am eu gaura asta-n buzunar
oricum nu se zăreşte nimic în jur
dar îmi fac datoria de muritor
garderobă de actor.

culoarea a sărit sprintenă
ţăcănind cu tocurile pe caldarâm
privirile se zbat să iasă dintre amintiri
trăgându-mă de ciuf pe carosabilul
pătat şi pătrat

aerul ţiuie a moarte
şi umbra ei se măreşte cotropindu-mă
impact inerent, stop cadru – un petec de cer galben
uitarea a intrat din plin zvârlindu-mă cât colo
printre flori ofilite
şi pete spălăcite

un bob de grâu
o poartă prea mare
lumea se trece, luna în cer moare
21 de grame, uitate pe taler
mai cerne-mă ploaie
acolo-n odaie

părere

astăzi am coborât în stradă
după ce m-am luptat două zile să-mi smulg rădăcinile
din apele covorului de vorbe ofilite
cerul tremura scuturat de o tuse convulsivă
şi nici pământul nu se simte prea întărit
strecurându-se printre ochiuri mâloase
oamenii alunecă printre minciuni şoptite
ferindu-şi buzunarele doldora
de singurătate
primei umbre grăbite i-am întins mâinile
pline de iubire
s-a întors mirată,
şi-a afundat mâinile în buzunare
şi a plecat grăbită mai departe
iubirea se scurgea printre degetele chircite
inutilă ca orice produs lucitor
îndelung expus
ochii alergau fără astâmpăr
oprindu-se în pieptul fiecăruia
povestindu-i disponibilitatea de-a asculta
şi de a îndrepta cutele durerii
dar umbrele îşi astupau urechile şi treceau mai departe ferindu-se
timpul meu se tânguia pe bucata de suflet rămasă
umbrele treceau fără să se uite unde-şi aruncau bănuţul uitării
ferecându-şi pleoapele să nu mai audă toaca uitării

mi-am luat puţinele vorbe rămase
adulmecând povestea nicicând spusă
şi-mpreună ne-am povârnit până la vadul trecerii
pescuind rătăcitoare sclipiri

reflexie

anul trecut povestea mea încă se întindea la soare
sorbindu-şi cocktailul de vise aburinde
îşi trecea degetele printre vorbe şi pauze
şi privea cu regret spre zilele în care
alerga pe zeci de pagini
cu picioarele mustind a cerneală
si a bogăţiei nealterate

cerul se strânge în fulgarinul pătat
şi dă să se întoarcă
iarna-l aşteaptă la colţul străzii
privind nerăbdătoare ceasul cu limbile îngheţate
e prea zdrenţuit ca să se mai ascundă înghesuit printre nori
şi parcă nici respiraţia nu-l mai ajută

poveştile şi-au tras codiţele din teci
şi s-au împrăştiat la prima suflarea astmatică
copacul meu fără vorbe
face semne disperate în podul palmei
tocul, dezrădăcinat cade printre pauzele tot mai mari

povestea mea nu mai e poveste
e doar amintirea unor vorbe încolonate
mărşăluid printre rime rănite, raniţe fără bastoane
şi tărgi impregnate cu durere

a fost odată
să nu-mi cereţi să vă spun anul
închis în inelele cu ochi de rumeguă

undeva, cândva
povestea

mai trăia

rătăcitoare

candva, alergam cu vorbele la un loc
si torceam povesti insirand cuvantul suveica
printre ore si zile ratacite
si toate erau bune si frumoase
pentru ca nimic nu razbatea afara din cercul nostru
dar intr-o zi am luat lucratura si-am povestit-o
si apoi alta, si alta
si cerul se golea de nori
lasandu-ma singur sub arsura nespuselor
si blestemele vorbelor tradate
povestile mele cadeau, scuturate de nepasare
si nimeni nu mai voia sa asculte nimic
temandu-se de tradarea mea
si de pedeapsa lor
as fi vrut sa dau inapoi
sa rastorn timpul
dar toate incercarile
se pierdeau printre traverse macinate
si regrete ruginite
am ridicat pumnul sa amenint
dar pana sa termin cerul s-a potopit
negru de furie
iar vantoasele imi dau roata
smulgandu-mi toate povestile si insailarile
si limba si degetele raschirate
iar vorbele
mi-au scos toate lacrimile
uscandu-mi lumina si caldura ochilor
visele se zbat sub borurile palariei
si-asteapta sa zboare
spre alte tinuturi
pregatite,
in asteptare

nehotarare

Am avut de ales intre a-mi trage capul in carapace
Sau a mi-l baga in nisip
Prostii, nimicul iti intra-n ochi orice ai face
limax ce se lipeste de retina
Si ramane oricat de mult ai lacrima sau te-ai freca la ochi
Am pandit pana cand noaptea a inceput sa-si pasca linistita stelele
Si m-am pitit in marsupiu tragandu-mi pleoapa deasupra
Aici nici macar satelitii nu ma mai depisteaza
Pot spune ca sunt invizibil
Ca o supernova
Revarsata in coada ochiului

în pribegie

astăzi o să mă calc:
mai întâi gulerul amplu cu balene
că tot sunt specie condamnată
la uitare
o să-mi iau mâneca dreaptă
suflecată între cele două razboaie
şi o s-o calc cu şenila groasă
să iasă toate cutele
sufletului
apoi trec la mâneca stângă
ce a ţintuit toate visele pe braţele stelei
înroşită de lacrimile ciutelor
şi care a scris certificatul de naştere lui moş gerilă
dar Dumnezeu nu uită şi nu se grăbeşte
El încă mai aşteaptă să-mi calc piepţii
mai ales partea stângăa sub umăr
şi partea dreaptă sub coastă
apoi spatele
dar aici am déjà o problemă
dată de înghesuială
nu prea mai ai unde să pui fierul
şi nici talpa
nici biciul nu mai suportă
să se-nghesuie la altoi

reise, raise
răsai soare din păstaie
şi te zvârle-n altă zare
să-mi găseşti uitatele
şi necercetatele
dunga să coboare lin
ca seva ce cat-a vin
ca bobu-nrădăcinat
în lipie măcinat
că ţi-oi da mare ţi-oi da
toată veşnicia mea
să petreci
să nu te treci
prin gâturi de grote reci
pe sub ploaie de sudori
ca roţile de la mori
să te verde
să te-albastru
în metanii de sihastru
de iubire aninatu
pe o pleoapă-ncondeiatu
ca uitatu

spori de uitare

spori de uitare

în noaptea asta cred c-am să mă rătăcesc
într-un ochi de geam abandonat
într-o intersecţie pustie
am să-mi pun telefonul pe modul silenţios
iar dacă mă caută cineva
mesageria vocală o să şoptească:
reise, reise
urmele coboară poteca prăfuită
desţelenind lumina
cu fierul tăcerii
iar literele culcuşite-n brazdă
se-agaţă de pauzele prea lungi
raise, raise
degetele rătăcesc
dervişi rotitori pe cerul uitarii
ridicând nori de-ntrebări
şi semne
dispreţuitoare
reise, reise
clopotele au gura plină de hohote
iar limbile topite
se scurg
printre buzele arse
raise, raise
undeva, daca ar fi să privesc în urmă
aş putea regăsi punctul în care m-am desprins de nacelă
dând piept cu liniştea îngheţată
şi neagră
raise, reise
tot mai sus, mai departe
găurile negre nu au companioni
şi nici duşmani
işi mănâncă în linişte
ce le-a mai rămas...
nonexistenţa
şi libertatea de a aştepta
lumina
reise, raise

Nu pariaţi pe mine

Cap 1. Noaptea când cerurile cântă

Ţi-am povestit cum sapă frigul la rădăcina lacrimilor? Iarna, noaptea are răsuflare de moarte nu de viaţă. Mai ales dacă trebuie să te urci în tren şi să pleci. Peronul binecunoscut flutură lumina felinarelor trăgându-se la o parte din partea necunoscutului. Tot furnicarul de oameni coboară-urcă s-a-mprăştiat fiecare pe la locul lui de noapte şi-aşteaptă să-ncolţească la capătul drumului. Trenul numără gâfâit traversele, stelele recită sacadat din psalmi şi lumina alearga o bună perioadă alături dând veselă bună seara după cuviinţă. Vagonul tău numit viaţă are încălzirea defectă. Cine să-şi bată capul la Revizia de vagoane de toate metehnele şi bubele? Frigul doare. Se foieşte pe lângă tine, te miroase, îţi adulmecă toată marea întrebărilor nepuse şi se bucură când cade ca o şubă învăluindu-ţi picioarele. Îţi mişti degetele dar pielea bocancilor se trage cu teamă parcă să nu se molipsească şi ea de boala lui. Sângele îşi pierde supleţea şi se târâie de colo-colo frecându-se zgomotos de pereţii cărnii îngheţate. Frigul asemeni unui muşuroi răzvrătit urcă luând totul în stăpânire. Degetele cad răpuse, pulpele îşi leapăda carnea rebegită iar oasele dezgolite se trag mai adând înspre măduvă. Genunchii îşi freacă rotulele dar gerul muşcă lacom din viaţa lor. Cu pocnet surd acestea se crapă dându-şi sufletul împăcate. Au rezistat cât s-a putut. Mai mult de atât nici măcar tranşeele nu-şi permit. Răsuflarea se sleieşte pe degetele ofilite. Lacrimile înţepenesc ca un mecanism neuns iar urechile desluşesc clinchete nepământene. Te ridici încercând să te mişti dar trupul înaintează cu greu prin frigul învâscoşat. Aburul pluteşte pe întinderea mioapă a nopţii. Frigul înfloreşte ferigi încredibile în carnea sticlei. Te cuprinzi în braţe cu deznădejdea celui ce şi-a primit sentinţa. Nici braţele nu mai ştiu ce simt, ce strâng; totul este cernere, pulberea uitării acoperă totul aşa cum numai lutul strânge în răcirea lui modelul. Ochii se-nfig în noaptea rece. Nici ei nu mai pot să se agaţe de o umbră de căldură. Totul dispare, se topeşte în frigul ce rumegă liniştit cu botul pe genunchii tăi. Numai inima, ea singura mai bate ca să se-ncălzească. Nu ştie de ce dar o face. Mecanic. Fără să întrebe. Fără să se întrebe de ce. Este menirea ei. Coşul pieptului se contractă ascunzând bulgării de aer îngheţat. Gâtul se surpă iar capul cade într-o dulce şi ucigaşă picoteală. Ici colo noaptea tresare la şuierul trenului. Lumina s-a diluat pândind trăirea licărului stins. Gândurile se ghemuiesc unele în altele trăgându-şi urzeala nerostirii peste ochi. Noapte şi frig. Uitare şi frică. Abandon şi-ncrâncenare. Disperarea se tolăneşte lascivă admirându-şi rotunjimile. Ultimul fir, cordonul Ariadnei tresare în mâinile tale hămesite de foame. Căldura este singurul lucru pe care ţi-l mai doreşti la mic dejun, prânz şi cină. Căldura ce te-mvăluie ca un vin bun mângându-ţi fiecare celulă în parte. O tresărire, o chemare şi cuţite de lumină spintecă vălul negru al frigului. Dimineaţa se arată ca să-ţi redea încrederea. Te ridici ca s-o saluţi cu mâna la inimă. O creangă-ngheţată lângă un foc ce-şi trage sufletul. Chiar dacă soarele are numele golit de conţinut, frigul mârâie şi se trage înapoi. O lumină anemică încearcă să pătrundă prin desişul ferigilor. Ochii tăi, balene hăituite, să lasă străpunşi de harponul luminii. Frigul doare. Are gust de moarte. Şi de-nţepenire. Vălurile uitării fâlfâie duse de mişcarea înceată a zorilor. Gara, punctul final, locul în care cobori scările pe peronul vieţii este-n aşteptare. Te-aşteaptă, aici îţi primeşti primele palme. Bătaia aia te-ncălzeşte şi-ţi aruncă sângele de colo-colo. Ridici mâinile să te aperi. Mişcarea îţi face bine. Te scoate din amorţire. Aceasta este povestea mea. O aşchie, o fărâmă. Acum îmi e bine. Pot să plâng. Pot să-mi mişc degetele. Pot să mă simt atunci când mă strâng în braţe. Toată viaţa mea încape pe o etichetă de conserve. Tot sufletul meu, înghesuit, aşteaptă împrimăvărarea. Nu sunt o conservă obişnuită, dar nici străină de tot ceea ce vă aparţine aşa că, nu pariaţi pe mine.


http://www.youtube.com/watch?v=DSrLDHDQ2eo&p=3C9B4A94A2CE62F8&playnext=1&index=59

sfoara

închis între cei patru pereţi ai inimii
îmi schimbam costumul pregătit pentru o nouă reprezentaţie
numai că nimeni nu venea să ridice cortina roşie
şi zilele treceau năruindu-mă.

interceptare

mai pot oare să fiu singur în ziua de astăzi
întrebarea se ridică dintre sutele de ştiri
ce cad buluc peste tăceri...
peste aşteptări
peste degetele cu care îmi pipăi trupul
peste limba ce se strecoară umezindu-mi buzele
peste pleoapele ce-ncearcă inutil să mă ascundă
şi peste cele patru-ncăperi
din care inima
îmi alungă
până şi ultima dorinţă

... unul

băteam la poarta cerului, inutil
norii se plimbau prin faţa ferestrelor adulmecând
şi se retrăgeau, puţin contrariaţi de îndrăzneala mea
tunând şi fulgerând acolo, departe...
am obosit să tot aştept
şi ziua mi-a căzut a ploaie
avortându-mă
după ruperea apei

cerul se surpă
caută scăpare isteriei generate
şi plânge, se plânge, iar lacrimile plouă anapoda
dinspre mine înspre el
când apele se-nchid deasupra
cerurile se deschid
privind nedumerite tăcerea

umbra

Era cu mine. O simţeam în spate. Nici nu mai trebuia să mă întorc. Nici măcar coada ochiului nu mai trebuia să zvâcnească a neputinţă. Şiam că e. Şia că ştiu. Poate că de aceea nici nu se mai ferea. Era stăpâna. Iar eu simplu chiriaş în casa oaselor mele. Nici măcar trupul acesta nu-mi mai aparţinea, eram un chiriaş. Ori de câte ori plecam jurându-mă uitării, făcea ce făcea şi mă abătea din drum până în faţa buzelor îndemnându-mă să intru. Şi fiecare nouă zi era o zi a desfătărilor pentru că până şi uitarea şi ura şi nimicnicia ating pragul desfătării. Să poţi să-ţi numeri coastele coliviei în fiecare zi. Şi cu toate că şti că nimic nu se va schimba să nu ai puterea să tai nodul răsuflărilor să poţi spune şi tu: zarurile au fost aruncate!
Când o să-mi mai treacă supărarea poate că o să mă-nvrednicesc să-i fac şi portretul, de parcă nu ar cunoaşte-o lumea. Toată lumea o ştie dar tuturor le e frică să vorbească. O să vorbesc eu. Oricum prezenţa mea deranjează aşa că atâta lucru pot să fac, să o enervez. Nu ştiu dacă ea cedează la aceleaşi traume omeneşti dar mai mult oricum nu pot face.
Până acum ceva vreme aveam un coşmar îngrozitor: se făcea că eram copac. Şi mă dureau rădăcinile de atâta scrâşnet. Mă vedeam alergând ca un copac nebun cu toate crengile vâlvoi...dar de fiecare dată rădăcinile mă dureau îngrozitor. În fiecare an îmi aruncam alte şi alte crengi în aer în speranţa că voi da de toartele cerului de care să mă apuc şi să trag până mi s-or albi toate frunzele. Dar cu cât mă aruncam mai sus cu atât mai dureroasă era căderea. În fiecare dimineaţă ştergeam pleoapele norilor şi lumea trecea pe deasupra şi pe dedesuptul nostru până la epuizare. Până într-o dimineaţă, când un căpşor plin de zulufi s-a oprit trăgându-şi bunica de mână şi strigând: Buni, uite un pom cu frunze albe!
Într-o groapă din asfalt luna se oglindeşte. A găsit şi ea un luciu de apă şi tot trage cu ochiul. Degeaba îmi dau crengile la o parte, ea este acolo. Colivia dintre coastele mele luceşte straniu. A sânge uitat sub o unghie.

singur...

băteam la poarta cerului inutil,
norii se plimbau prin faţa ferestrelor adulmecând
şi se retrăgeau, puţin contrariaţi de îndrăzneala mea
tunând şi fulgerând acolo, departe...
am obosit să tot aştept
şi mâna mi-a căzut a ploaie
avortându-mă
după ruperea apei

cerul se surpă
caută scăpare isteriei generate
şi plânge, se plânge iar lacrimile plouă anapoda
dinspre mine înspre el
când apele se-nchid deasupra
cerurile se deschid
privind nedumerite tăcerea