umbra

Era cu mine. O simţeam în spate. Nici nu mai trebuia să mă întorc. Nici măcar coada ochiului nu mai trebuia să zvâcnească a neputinţă. Şiam că e. Şia că ştiu. Poate că de aceea nici nu se mai ferea. Era stăpâna. Iar eu simplu chiriaş în casa oaselor mele. Nici măcar trupul acesta nu-mi mai aparţinea, eram un chiriaş. Ori de câte ori plecam jurându-mă uitării, făcea ce făcea şi mă abătea din drum până în faţa buzelor îndemnându-mă să intru. Şi fiecare nouă zi era o zi a desfătărilor pentru că până şi uitarea şi ura şi nimicnicia ating pragul desfătării. Să poţi să-ţi numeri coastele coliviei în fiecare zi. Şi cu toate că şti că nimic nu se va schimba să nu ai puterea să tai nodul răsuflărilor să poţi spune şi tu: zarurile au fost aruncate!
Când o să-mi mai treacă supărarea poate că o să mă-nvrednicesc să-i fac şi portretul, de parcă nu ar cunoaşte-o lumea. Toată lumea o ştie dar tuturor le e frică să vorbească. O să vorbesc eu. Oricum prezenţa mea deranjează aşa că atâta lucru pot să fac, să o enervez. Nu ştiu dacă ea cedează la aceleaşi traume omeneşti dar mai mult oricum nu pot face.
Până acum ceva vreme aveam un coşmar îngrozitor: se făcea că eram copac. Şi mă dureau rădăcinile de atâta scrâşnet. Mă vedeam alergând ca un copac nebun cu toate crengile vâlvoi...dar de fiecare dată rădăcinile mă dureau îngrozitor. În fiecare an îmi aruncam alte şi alte crengi în aer în speranţa că voi da de toartele cerului de care să mă apuc şi să trag până mi s-or albi toate frunzele. Dar cu cât mă aruncam mai sus cu atât mai dureroasă era căderea. În fiecare dimineaţă ştergeam pleoapele norilor şi lumea trecea pe deasupra şi pe dedesuptul nostru până la epuizare. Până într-o dimineaţă, când un căpşor plin de zulufi s-a oprit trăgându-şi bunica de mână şi strigând: Buni, uite un pom cu frunze albe!
Într-o groapă din asfalt luna se oglindeşte. A găsit şi ea un luciu de apă şi tot trage cu ochiul. Degeaba îmi dau crengile la o parte, ea este acolo. Colivia dintre coastele mele luceşte straniu. A sânge uitat sub o unghie.