Am uitat sa va spun

Cranck era profesoara mea de materialism dialectic
Si conform uzuantelor se imbraca in negru academic
Ratacind sensurile metaforice dintre a fi si a avea
Iar in cancelarie se simtea ca ultima pisica
Careia i se extirpase sensul de a fi
Asa ca ea avea mult timp
Si multe note de dat
Nimanui
Si daca povestea mea s-ar opri aici
Ati crede ca e vorba despre desacralizare
Dar actul impartirii intre fiintari si avutii se extinde
Mult in afara cancelariei, a sistemului şi a simplei clevetiri
Trecând cu mult peste marginile portretizarii facute de un prieten
Pentru că doamna Cranck
Trece maiestuoasa printre şirurile de mucoşi
Cu notele atârnând exoftalmic
De ultima bancă
Acolo unde ea îşi petrecea timpul
Ascultând prelegeri desuete
Despre culoarea muncii
Asudande de alcoov

când s-au rupt prapurii din templul

dragostea mea umblă prin lume, povestindu-se
pre sine cu sinele-n palme
şi nimic din cele spuse
nu aducea atingere şi vătămare luminii
dar oamenii nu vedeau altceva decât o cerşetoare
şi-n orbirea lor
o alungau pe la alte porţi
departe de orice suflare
iar stelele, singurele
o cerneau prin tremurul pleoapelor
noapte de noapte
şi pentru că ea, dragostea
a prefăcut lacrimile în vinul bucuriei
şi-a alinat suspinul verdelui ce se zbate-n mugure
a ridicat nădejdea din braţele morţii
şi a redat-o celor ce-o plângeau
pentru toate astea
a trebuit să plătească
şi i s-au aruncat ocări şi scuipări
întărite cu palme şi pumni
i s-au scos la lumină
toate trecerile
printre rânduri şi printre rele
şi pentru că nu i-a găsit altă vină decât
că e prea mare, ea dragostea,
a fost condamnată
la moarte
şi-au aruncat cu pietre-n ea
dar simpla lapidare nu era îndeajuns
i-au aruncat toate vorbele
şi toate urile
batjocorind-o pe drumul către ultima-ntrebare
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
şi pentru că lumea nu mai suporta jugul ei
au năvălit, fără de judecată
şi-au călcat-o-n picioare
sfâşiind-o, rupând-o,
în aşchii subţiri
trăiri şi simţiri
iar în asfinţit
când totu-i sfârşit
printre bale, sudoare şi lacrimi amare
sufletele s-au cutremurat
din temelii
şi s-au ruşinat
speriate în ruptura lor
şi-au plecat care încotro
cu pleoapă cernită
şi vorbă-ncruzită
şi neauzită

povestea porcului

seara, îmi las toate cuvintele şi-mi dezbrac tăcerea
în noaptea din casă, în uitare groasă
departe de lume
de ploaia cu spume, de noroaie grele
ca spaimele mele

ştiu că-i nevoie de multă dragoste în lume
dar nimeni nu vrea aşa ceva de la mine
iar lumea se uită şi râde
nu i-a venit timpul? ce dacă
tăiaţi-i calea, să n-ajungă-n poartă
iar moartea are gust de cuţit
şi de sânge-nchegat
iar timpul se-ntoarce-n apus de Ignat

disperat,
cu vise pre vise călcând
şi cu zilele-n gând
le privesc cum mor sub zoaie-n scuipat
nimic nu părea sa-i oprească
pofteau la cuvintele mele
şi viselor mele
încă în viaţă
le puneau la mormânt capac

eu nu am...

dimineţi.
ceea ce desparte o noapte de o-serare
este doar o mare rătăcită
între două furtuni
şi-atunci mă ridic din tăcere
şi mă cert pentru vânturi, pentru valuri, pentru tot

zile.
ceea ce spală obrazul cerului
este o ploaie rece
cu urme de templu
crescut din carnea temerilor
ce ne vand şi ne cumpără, pereche de porumbei, ofrandă

după amieze
pentru că strigătele mulţimii
mă scuipă cu palme şi cu rânjete
pline de spini şi urme de bici
şi ca să nu mai aud
cad sub toate crucile nevinovăţiei în colb

seri.
pentru că dealul mă poartă pe creştet
coroană atârnată-n piroane
de pânza ruptă a templului fără de ziduri
pe care o să-l ridic împotriva tuturor spaimelor
ce mă-mpung între coaste

nopţile mele
mă cer obol, pentru truda pământului
de-a păstra, acolo,
trecerea pragurilor de lumină
iar lumea îşi cerne speranţele, frământând tăcerile
strigătelor mute

Doamne, Dumnezeul meu
dă-le lor toate cele promise-n deşert
şi nu lăsa spaimele să le spele picioarele
pline de truda lepădării de lume
Amin.

şi uite, noaptea cade...

şi-atunci le-am spus să stea să vegheze alături de mine
dar vorbelor li se lipeau literele de somn
şi-au căzut care într-un vers
care într-o poveste
uitate toate în tuşul cuvintelor
ca spăimoase regrete şiroind pe obraz
iar noaptea muşca pe-ndelete
scuipând liniştea
stoarsă
de orice urmă de cuvânt

lasă-mă să te iubesc

ai intrat, te-ai aşezat pe-un colţ
şi laviţa a-nflorit toată
îmbujorându-se

timpul încolţeşte-ntre pleoape
sunetul prelung al sirenei de ceaţă
ce taie noaptea în felii egale

m-am aplecat şi ţi-am spălat picioarele
cu trei dimineţi luminoase
ştergându-ţi drumurile cu uitare

tăcerile îţi lăsau urme pe obraz
strecurându-se printre suspine schiţate
de o amintire fugară

cuvintele, cochilii părăsite
se crapă şi se macină
surpându-se în adâncul spiralei

tacâmul inutil
taie ultima bucată de iubire
în părţi egale cu iertarea

My boyfriend & I want a third to join in

îţi aduci aminte? în fiecare seară degetul tău desena toată această mantră
cu litere de foc pe lespedea goala a trupului meu
iar pielea înflorea spartă de susurul buzelor

alergarea prin iarba crudă
spărgea uimirea şi desfăcea corzile paraşutelor de frânare
atenuând efectul spaimelor clorotice

ai aterizat corect pe linia oscilantă a ultimilor răsuflări
strecurându-ţi zâmbetul printre pale elicoidale
şi tăceri sacadate

adună-mă într-o lacrimă
şi uită-mă pe obrazul stâng la umbra pleoapelor unisex
batistă fluturând a depărtare

o pereche de cârje, un baston noduros
şi-ntre ele o roată de căruţ
ce-şi înalţă fruntea către argintul mătuit
până la a cincea spiţă…

ajută-mă să uit

odată la şaizecişicinci de milioane de cuvinte
sufletul meu trece printr-un adevărat bombardament de iubire
şi o imensă explozie mă împrăştie în universul
ce te ştie de stăpână
mâinile tale netezesc foile trupului
pentru a putea scrie tainele naşterii, creşterii şi reducerii la tăcere
sub care mă segmentez în dureroase nerostiri
şi amăgitoare uitări

albul se ridică dintre cutele sufletului
kundalinic, lasciv,
trenă de regină impinsă la marginea hăului
de urletul sângelui rătăcit
într-o buclă de accelerator pozitronic
neiniţiat în reacţiile subtile
ale schimbului
de cuvinte

mâine, ridica-vom piramide palmate
pe-a treia coastă de la soare
acolo unde cupolele
ascund limbi amorţite
ce-arată drumul clopotelor
catre sunetele rătăcite în Calea Regelui
la umbră deasă de chiparoase
şi-nşelătoare unduire

ajută-mă să uit drumul
presară spini în calea nebuneştilor dorinţi
şi răstoarnă dunele neputinţei
Atlas geme sub greutatea
şi dulceaţa răsuflărilor
Pământul mi-apasă rătăcirile
iar busola iese din valuri să depună ouă
ce vor ecloza alte visări

jiv…

jiv…


de câte ori privesc în oglinda apei
văd negrul din cerul gurii
şi albul spumelor cu care umplu lumea
botniţa mă opreşte din drum
şi nimicurile se agaţă, căpuşe, sleindu-mi bucuria
aş fi vrut să alerg
dar lanţul
strânge
gradele de libertate
reducând totul la perfecţiunea cercului
taci!
aşa ţipă toate stele
de câte ori dorul mă trage de urlet spre cer
luna pare c-a uitat de mine
şi trece de la noapte la alta
pustiindu-mi ochii
cu argintul ei

te-ai mutat

ori de cate ori imi ridic privirea
tresar
ferestrele tale lumineaza pe alta strada, dintr-o alta casa
mi-ai fost draga si-mi placea sa-mi las capul
departe de trup
Smokin Inferno intr-un colt parasit pana si de paianjenii calcinati
impreuna traversam padurea spaimelor, urmarind cararea
galbenul curcubeului tremura sub pleoape
ca un sub marin
stiu,
baietii mari nu plang niciodata
sau cel putin asa ne-au invatat la scoala de duminica
cand aruncam pioneze pe jos
ca sa se simta
parfum de roze uscate
de fiecare data uit ca trebuie sa spun la revedere
si plec fara sa-mi iau umbrella
mai ales ca ploua tot mai des in calea mea
cu taceri
cuvintele se uda, se umfla si clemfane
ori de cate ori ies in gradina
si parca nici muschiul nu mai suie peretii
mancand mustul pamantului…
ma gandesc sa injur si eu odata
sa-mi bag toate cuvintele disponibile in gura
si sa latru ca o mitraliera
secerand toate bunele intentii iar buna cuviinta
sa-si vomite ultimele soapte pe pieptul flanelei vatuite
cu care am facut razboiul izmenelor intarite
ultima data cand mi-am taiat venele curgea sare lichida
era alb laptoasa si cauta sa se ascunda de lumina cruda a incertitudinilor
apoi a suierat scurt a kukta, a aruncat cat colo supapa
si a coborat in strada fara perdea
avea numai chiloteii tetra ai bunicului
pe cand era inca prea mic ca sa realizeze raptul
si a trecut neobservat faptul
ca o margica de sticla
a inceput sa planga
abandonul scolar al fetelor duse cu pluta
departe de toata aceasta competitie a ferestrelor apuse
primavara isi face de lucru printre primulele
taiate pentru salata
in timp ce clorofila viseaza
mugurele imbrobonat al sanului solzos
ratacitor printre suspinele scobitorilor folosite
ti-am fost miel si ma certai cu toata iarba
pana cand am fost intrebat
unde pleci tu mielule
ca noi fierul nu l-am scos
sub foale nu l-am tocit
in baroase imbrancit
stai afara
iar pe seara
cand s-or rupe sfincterele
si-or curge pacatele
cu ele te-om imbaia, in uitare te-om canta
si apoi ne-om numara
primavara si-apoi vara
in gramezi de frunze moarte
sa-ti fie usor sa cazi pe spate intre spini
sa te alini
sa numeri ferestrele
cum numara fetele, sarutarile
curge apa varsatoare
spala pestii pe picioare
si le-aduna balele
stranutand mirarile, serile…
pasienta,
reverenta si…

absenta

de ziua a opta

după ce-ai terminat toată lucrarea
te-ai întors către mine, mi-ai arătat pământul
şi m-ai spus să-l ar cu întrebările mele
aripi nu mi-ai lăsat
dar mi-ai dat visele şi cuvintele
şi te-ai dus puţin mai departe
să sădeşti prima cruce

despre punte

mă gândeam că trecerea este mai uşoară
doar închizi ochii, îţi tragic sufletul
şi te arunci între ape
departe de maluri
căutând calea
dar nu-I aşa
după aruncarea grăbită
te trezeşti pe mal şi-aştepţi
iertarea, binecuvântarea şi urările de drum bun
dar când ele nu vin şi nici lumina nu te-ajută, aştepţi.
şi-aştepţi
şi-ai vrea să spui, ai vrea să cerţi
dar nu poţi,
trebuie să taci, să taci şi să aştepţi
până când toate punţile cad în urma ta
şi-odată cu ultima poartă
sufletul, vela fremătând a aşteptare
îşi leapădă toate parâmele
aşează cap-compas moartea
şi-aştepţi vântul potrivit

dintele

mi-am înfipt dinţii în pulpa zemoasă
şi-ai gemut
surprinsă că cineva a-ndrăznit
urma se desena arc
înflorind contur de pată sângerie
m-ai plătit, o palmă
şi dispreţuitoare
ai plecat
am şuierat sâsâit
şi-n jurul meu
creştea pădure de fildeşi
vii cu vii, morţii cu morţii
eu între ei
reverberând a şoaptă
iar cele două-ncăperi s-au amestecat
ca şerpii sub prag…