când s-au rupt prapurii din templul

dragostea mea umblă prin lume, povestindu-se
pre sine cu sinele-n palme
şi nimic din cele spuse
nu aducea atingere şi vătămare luminii
dar oamenii nu vedeau altceva decât o cerşetoare
şi-n orbirea lor
o alungau pe la alte porţi
departe de orice suflare
iar stelele, singurele
o cerneau prin tremurul pleoapelor
noapte de noapte
şi pentru că ea, dragostea
a prefăcut lacrimile în vinul bucuriei
şi-a alinat suspinul verdelui ce se zbate-n mugure
a ridicat nădejdea din braţele morţii
şi a redat-o celor ce-o plângeau
pentru toate astea
a trebuit să plătească
şi i s-au aruncat ocări şi scuipări
întărite cu palme şi pumni
i s-au scos la lumină
toate trecerile
printre rânduri şi printre rele
şi pentru că nu i-a găsit altă vină decât
că e prea mare, ea dragostea,
a fost condamnată
la moarte
şi-au aruncat cu pietre-n ea
dar simpla lapidare nu era îndeajuns
i-au aruncat toate vorbele
şi toate urile
batjocorind-o pe drumul către ultima-ntrebare
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
te lepezi de oameni dragoste?
nu mă lepăd
şi pentru că lumea nu mai suporta jugul ei
au năvălit, fără de judecată
şi-au călcat-o-n picioare
sfâşiind-o, rupând-o,
în aşchii subţiri
trăiri şi simţiri
iar în asfinţit
când totu-i sfârşit
printre bale, sudoare şi lacrimi amare
sufletele s-au cutremurat
din temelii
şi s-au ruşinat
speriate în ruptura lor
şi-au plecat care încotro
cu pleoapă cernită
şi vorbă-ncruzită
şi neauzită