rosie lacrima uitata

ne-am intalnit pe o alee din acest parc
virtual
eu prea batran ca sa mai urlu
tu prea tanar ca sa cazi
dar fiecare aveam aceleasi buzunare pline de pietre
si strabateam desertul in cautarea valurilor
sa ne scufundam ratacitori

viata opreste in toate statiile
si apoi cu zanganit de usi pocnite pleaca mai departe
catre golul de sub arcada dreapta
acolo unde lacrima
cristalizeaza
si picura in urma fiecarui Hansel
ce-si ascunde ortul
sperand sa scape
de marea traversare

despre ea

cei mai multi cred ca n-are cum sa doara
dar de cele mai multe ori chiar doare
si doare al naibii de tare
ca atunci cand sfasii o panza si firele urla a despartire
inca de la inceput ne ia in brate
ca sa-I cunoastem mirosul
sa ne-nvatam cu gustul laptelui
dupa care facem primii pasi impreuna
cadem, ne ridicam, iar cadem si de cele mai multe ori doare
dar ne ridicam de la pamant cu genunchii zdreliti
si intram in viata incovoiati, apasati de atata nepasare
usile se trantesc inainte si-n spatele nostru
strivind degete tremurande
si mii de nuiele se zbat a toamna
crapand pe alocuri pielea
desenand trepte
spinilor ce se catara ascultand lumina
de fiecare data inchidem ochii si spunem ca n-a fost prea rau
cu toate ca sarea lacrimilor are gust de buza muscata
dar pana la urma,
ne bucuram ca putem gusta mierea
stransa intre riduri adanci
de uitare

Ca un luciu e povara

Dintre toate antichitatile stramutate, ea mi-a cazut in brate
Cuiul de care era agatata a cazut cu un pocnet sec
Si s-a rostogolit printre picioarele masutei de cafea
Era o oglinda uitata, crapata si cu argintul ofilit
Ca o matroana prinsa-n culori sépia sterse
Am platit , am luat-o si pe drum a clipit stinghera a ploaie
De parca tot cerul innorat se stransese in luciul stins
Apoi am ajuns sa impartim odaia: eu strans intre bratele fotoliului
Ea strangand toata camera intre pleoape ostenite
Ciudatenia s-a aratat in timp, caci cu cat ma oglideam mai mult in apele ei
Cu atat mai transparent deveneam si mai fara valoare
Nefolositor adica
Sticla n-o sa fie niciodata diamant spune Ling Tsio
Dar cand ii cade si ultima farama de argint dintre riduri
Nu mai ramane decat o maré fará suflare
Cu urme vagi de creste-nspumate
Usor tremurate
Ca un scris sters, indescifrabil…

Nostalgia pietrei lustruite

Masa la care m-am asezat era trista
Toate serile umede ii cazusera in picioare
Cariindu-i putinele vise

Barca a putrezit asteptand evadarea
Iar funia s-a scufundat incet
Tot mai departe de lumea dezlantuita

Fluviul se uita lung la mine
Si nu-ntelege zborul arcuit al migrenei
Ce se afunda printre suflete de gheata

Masa la care m-am asezat tace
Si ciuguleste alaturi de mine din carnea pestelui
Mult prea maré pentru semnele scrijelite in os

Corul tantarilor rapusi de chemarea sangelui
Isi leagana tacerea printre faldurile-nserarii
Si-ascunde Luna intr-un cerc de jar mocnit

Un ultim val se taraie pana sub masa
Linge faramele de tacere cazute si cu un suspin
Se trage pe-o parte cuibarindu-se-n stuf…

povestea scaunului cel rau si al preafrumosului fund de printesa

din multele cusururi dobandite
cel mai dihai iesi ca buba-n frunte
caci imparatul harsait in rele
dori din suferinta celorlalti sa se infrupte
si pentru a-si hrani pofta nebuna
el puse o zaluda zgripturoaica
sa-I mestereasca-n vraji un jilt fara pereche
ce-ar fi in stare ca sa chinuie intr-una
fundul acelora ce s-ar vedea imparatese
indiferent de-or fi muieri fete
iar dupa ce-l avu dadu in tara veste
ca ar voi sa isi aleaga nevasta-ntre neveste


(daca cineva poate sa ma ajute sa continui povestea bine, daca nu nu-i bai)

dansati?

menuetul a fost inventat
din nevoia de a purta o masca
si de a evolua elegant
intr-o societate de orbi

hai sa ciocnim un pahar
spune o masca din grupul de prieteni
dar aplauzele se lasa asteptate
atata timp cat ai mana ocupata cu masca

fi tandru, saruta-ma
dar gustul satinat al mastii
indeparteaza rasuflarea calda
si ritmul alert al gandurilor

ce faci mai copile,
de ce-ti smulgi mastile din carne
cum crezi c-o sa mai rezisti
rautatilor ce biciuie?

spatiu gol

intreaba-ma,
si toate cuvintele se vor scutura
lepadandu-si coaja groasa
a stagnarii
apoi se vos strange laolalta
ridicand
caramida peste caramida
templul ce am fost candva
gol pana la durerea ecoului

probabilitate…

tot mai multa lume
se mira ca am slabit ingrozitor
si daca nu m-as hrani, as spune
dar in fiecare zi ies in targ si-mi umplu cosul cu vorbe:
seci, goale
poate ca asa si trebuie sa se intample
dupa atatea schimbari survenite
mai ca as fi tentat sa cred
ca doar coaja groasa a minciunilor
ne mai tine in viata

impresie…

cea mai frumoasa poezie inca nu s-a scris
asa spun toti poetii si fiecare iese cu navoadele in mare
sperand sa participe la pescuirea minunata

cea mai frumoasa poezie se citeste in suflet in fiecare zi
dar din motive de limpezire ea nu se mai arata
pana cand noi oamenii vom fi cu adevarat pregatiti

cea mai frumoasa poezie
(esenta adevaratului poem)
s-a scris cu mult timp in urma
undeva, intr-o iesle din Betleem
s-a limpezit de toata tina pe Muntele Tabor
a plans cu lacrimi de sange in cea mai lunga noapte
si a sfaramat neincrederea si incapatanarea
aratandu-ne drumul Inaltarii si Mantuirii
printre piroanele infipte-n carne