din trecerea acului prin urechea camilei

singur, de cele mai multe ori scriu singur, acasa, sub masa
pentru ca tremurul nervos sa nu sperie pe nimeni din familie
numai asa pot sta cu ochii mijiti catre gaura din mijlocul literei o
acolo unde se inghesuie toate ideile muscandu-si literele
pana la tusul uscat al violului

cateodata deschid o sticla de cerneala si beau cat trei stilouri
pentru c-am inteles ca asa este mai elegant, cu rezervorul plin si penita stralucitoare
sa cada literele grele pana in subsolul paginii, acolo unde sunt mici note larmuritoare
notate cu asterisc la inceput pentru ca cifrele s-au oprit pe baricade in colonate

refren:
arunc-o pe masa, pe tava cu gauri
sa curga din ochiuri cerneluri viol
satanice focuri vor linge-mpreuna
o ora din noapte ce cade-n noroi

refrenul se repeta o singura data pentru a intari imaginea de noblete
pe care o deseneaza degetele moarte pe crusta uscata
stiloul a uitat sa mai scartaie ritmul in pasi de tonomat si literele isi fac bocceluta
pregatindu-se de marea deportare,
dincolo de tot ce-a fost traire: dor cumplit, dragoste ucigatoare si zbatere inutila
intre peretii inimii, acolo unde plansul inabusa urmele trecerilor succesive

stiu ca o sa va par de-a dreptul barbar (ca sa nu spun hilar)
dar masina de gaurit vorbe dulci s-a defectat in urma ploilor ultraviolente
iar umbrela, pelerina si galosii mi-au fost luati in numele egalitatii
pentru ca dreptul meu era putin diferit de celalalte drepturi

ma uit in urma, urma nu-i…

nimicul de uitare ma framanta intre degete ca pe un cocolos de paine
umbra mea devine transparenta si zimtata pe margini
cuvintele s-au deschis la vene si lasa sange
iar eu sunt plin de litere din cap pana-n picioare
cred ca sufar mai ceva ca locomotive ce-si taraie vagoanele fantomatice
intre doua puncte cardinale uscate si purtate de vant de colo colo.

am incetat sa mai plang pentru ca nivelul marii interioare a crescut ingrijorator
si se pare ca nici stavilarele nu se simt prea bine sub apasarea continua
iar daca ma inclin putin in fata soarele ma loveste in plex
spulberand mitul pendului perfect ce nu iese din cercul de referinta

daca pana aici am fost neclar cu atat mai bine pentru pufoseniile cenusii ce se zbat
intre pleoapele gaurite de lumina si lipite cu material facial de la doua rictusuri mai vechi
nici un nor de duca nu mai creste pe seceta asta
iar daca iarba mai da spic in barba
e numai pentru ca orice idee se naste intr-o salivare continua
rivalizand cu miticul potop al lui neo gothic

nepotrivite...de-a valma

în lumea mea cât cel mai mic nimic
n-am pus oprelişti şi nici reguli nu-s
timpul îşi toarce zilele-n tăcere
şi mi-am dorit doar lapte-n râu şi miere

...

senină e durerea şi dulce e otrava
când cupa-ţi se revarsă de roua strânsă-n zori
mai lasă-mă s-adulmec a tinereţii şoaptă
şi apoi mă voi pierde în fade depărtări

sub pufu-ţi de-ndoială se strâng aprigi dorinţe
şi viţe de plăcere în trup se-ncolăcesc
mă arde cerul nopţii ce-ncet te strânge-n braţe
şi nu-mi ştie suspinul cu care te şoptesc

...

să nu te-atingi de pleoapa somnului ce mă-ntârzie
şi nu mă lasă rădăcinile să-mi smulg
mai am polen să-mi las în umbra lumii
şi vorbe multe-n crengi să îmi anin

...

pe-al tău picior de plai
îmi las gura de rai
aromele să-ţi soarbă
poveşti să strângă-n barbă

...

ţi-am şoptit numele-n iarbă
şi pământu-nfiorat
despicatu-s-a cu teamă
m-a luat şi m-a-nfiat

răscolit-am necuprinsul
prin adâncuri rătăcit
bezna nu-ţi simţise mersul
glasu-ţi nu l-a auzit

rataciri...

Nu mă lăsa să plâng
Adună-mă la piept
Sunt roua de-nceput
Nu mă lăsa s-aştept

***

Istoria unui oraş ce se scrie pe cupoanele de pensie

***

Dumnezeu nu se ia la harţă cu tine, nu se înghesuie cu pumnii în tine, dar când vede că nu mai poate altfel Te ia de chică, te ridică până acolo unde îţi era locul de drept după care te lasă-n ale tale şi îşi ia faţa de la tine

***

de la revoluţia anticomunistă la revoluţia creştină: „şi ne vom înfrăţi cu Dumnezeu, căci suntem Dumnezei în cuget şi-n simţiri”

...iată se-arată vestitorii...

şi îngerii zboară şi-n hore se prind
lumina se naşte când bezna ating

***

viciul...blestemul de a te regăsi scris cu litere de foc în carne...

cât de purificatoare poate fi întoarcerea la primitivismul trăirii?

e vremea impozitului pe indiferenţă

***

să bem apa morţilor
îngropaţi pe pat de frunze

uitată

Dumnezeu s-a ascuns în palma mea
ostenit de atâta alergătură
s-a tras la umbră şi si-a încropit
o uitare robinsoniană
de câte ori duc mâna la gură
El îmi afla primul spaimele şi mă linişteşte
mângâindu-mă.
de câte ori te mângâi
El ştie primul tot ce te apasă
şi unde pune El mâna
vindecă,
alungă norii grei
eu sunt locul în care s-a arătat pentru ultima oară
mi-a cuprins sufletu-n palma-i aspră
şi-a-nceput să depene poveştea
petrecerii prin lume
şi a bucuriei ultimei guri de aer
şi m-a lăsat să înţeleg
că-s parte din creaţia mea
şi că
„în lumea mea sunt meşter Faur
ce s-a zidit în labirint de Minotaur”

…de toamna…

m-am oprit la marginea vietii si-am privit jur-imprejur
oglindind soarele ostenit si stravaziu
cred ca am obosit sa fiu singurul cuvant ce ma poate descrie
trecerea de la o lume la alta a fost o nastere a singuratatii
azvarlita in plina lumina
in mijlocul zilelor ce tipau disperate
am apucat sanul acestei vieti si am muscat pana la sange
sorbind amestecul fiecarei zile
intr-o alb-rosie-mpletire
dintii cad sfaramati de taria degetelor impietrite
iar ochii se tarasc purtand cochilii de bezna
inutil de dure si de mute
viata m-a cocotat in varful virtualelor increngaturi sociale
si mi-a pus totul la picioare
incercandu-mi taria
am refuzat si mi-am azvarlit tot trecutul
asa cum numai sinucigasii platiti mai au puterea sa o faca,
zburand
frunzele scurma rigole vlaguite de ploaie
vantul le-nghesuie strivindu-le pana la mustire
iar noroiul solidar
strange fantomele acelor clorofile
ce s-au grabit
incolonandu-se in moarte
cerul se scobeste-ntre nori
cu crengi descarnate si pline de noduri
iar ciorile-mpletesc
poemele lungilor nopti
de singuratate
…