ura ca principiu general valabil

în lipsa luminii, întunericul e coconul în care mă ţes
şi adâncit în somnul greu îmi consum toate vorbele nespuse
zidite-n disperarea de a nu răni

verbul toarce o tăcere
sufletul cu-n geamăt cere
să răsară, să-nflorească
în iubire să sporească

iubirea e doar coaja unui fruct uscat
uitată vorba ce ajută doar dervisului ce rătăceşte
în cercuri, să găsească umbra-i prinsă-n cleşte

ziua toarce a durere
sufletul iertarea-şi cere
seceta mi-l pârjoleşte
şi uitarea îl doreşte

mi-am zidit trăirile şi-ngropat tăcerile
nimeni nu mă mai aude şi nu m-adună din unde
duce-m-aş pe-un verb în sus spre tăceri ce n-au apus