ziua in care balenele plang

este o zi banala, poate putin apasatoare din cauza umiditatii

dar cine mai are timp sa masoare vaporii de apa intr-o mare de lacrimi

poate la fel de adanca ca si oceanul potopului biblic

unde se spune ca s-a ascunde ultima thule

din cate am aflat, ele nu au prioritati in viata

si numai faptul ca ara hectarele de krill cu barba lor alba

denota cat de importante sunt in sistem

dar totusi, lipsa bailor termale amplifica durerile reumatice

poate ca dimineata nu era inca decisa daca sa rada sau sa planga

dar pufoseniile albe au alunecat pe artezienele impredictibile

incalcindu-se printre fanoanele periate cu grija

de spaima cariilor si a petelor inestetice

cine ar crede ca soarele ultraviolet

afecteaza retina balenelor

determinand o abundenta lacrimare

de sange?

despre ce vorbeam?

ce importanta mai are atata timp cat volumul bachizei nordice

scade pe zi ce trece starnind nivelul marilor la cresteri precipitate, iresponsabile?

linişte

quid prodest

poate că nu am mai vorbit de mult

cam de pe vremea când cocorii plecau să-şi caute de sănătate

departe, mai departe decât puteam arunca noi cuvintele

pe când se mai aruncau cuvinte-n lume

Luna, o monedă calpă nici de ort nu mai e bună

ne plătim somnul cu cardul şi sfidăm noaptea nebună

moartea, ultimă matroană, se oferă orişicui

un amestec de otrăvuri, un cocktail, un scaun şui

ce-ţi doreşti când vei fi mare?

să fiu prost. să fiu minţit, viaţa s-o primesc ȋn raţii

mareţie oferită

ca s-o port

…firul ierbii leagănă, gărgăriţa seamănă

floarea moare fără vise, ȋn boboc teme proscrise

o furnică-ţi scrie-n palmă

o sintagmă

pisici negre pe cerul nopţii...

de-ar fi să pictez noaptea castele

ferestrele s-ar naşte departe de ochiul lunii

ascunzând urma dragonilor

ce dispar ȋn pustiu

grădinarii vor ȋndrepta crengile rupte

dând vina pe năluci din trecut

şi vor ascunde sub smocuri de iarbă

urmele tuturor pisicilor negre

promenada zidită-n carnea crenelurilor

urcă, abandonând cornişele şi turlele palide

ȋn braţele străzilor adormite,

pipăind treptele oarbe

poate că niciodată catedralele

nu se vor abandona total şi inconstient

cerului nopţii, păstrându-şi cererile zvelte

pentru lumina nenăscutei zi

şopârle-aleargând pe recile ziduri

scriu taine de nimeni ştiute

uitate-n alcovuri scheletice mâini

ȋn joacă reiau numărarea

in nomine

lăsaţi cerul să-şi poarte norii

lacrimile lor nu pot aduce decât bucurie

dacă am apărut ȋnseamnă că am fost cerut

căci şi lumina trebuie să aibă un sâmbure de adevăr

zidit ȋntr-o noapte de-nceput

trupul meu este puntea dintre un trecut irosit

şi un viitor ce nu mai poate să aştepte marea de cuvinte

ţesută ca ultim legământ

carmea mea creşte cuvinte ascunse

ce se cheamă, se atrag, ȋmpingând ȋntunericul

la picioarele tronului

cine are răbdare poate să caute

dar taina tipărită la vedere

e greu de desluşit

dincolo de mine se zămisleşte viitorul

şi din carnea lui se-nfruptă ziua

care va umbri trecutul

pământul se tânguie-n colbul drumului

lepădându-şi sufletul istovit

intre mine si restul lumii

lumea de la capatul mainii e lumea mea

mana de la capatul lumii e singurul lucru care ne mai uneste

legatura dintre mine si lume e o mana

nici mai lunga si nici mai scurta decat altele

dar care stie sa limpezeasca cerul stergandu-l de nori

sa se-nfiga-n coama vanturilor turbate potolindu-le

si sa ma legene, adormindu-mi spaimele

eu sunt gerunziul noptilor tale

si oricat te-ai stradui de mine nu scapi

asa mi-au spus toate verbele, unul cate unul

ridicandu-se din colbul drumului

ca o lipsa la cantar

copii toti au nume fabuloase

si literele stiu sa-nvarta cu folos

cuvintele alearga-n jur si-nlantuie frenetic

trairi pe care n-am stiut ca le-am avut

sunt prea batran, prea prost si prea gresit gramatical

sa-ncerc sa mai indrept pistolul catre tampla

lasa-voi mostenire o rima cam natanga

si lipsa-ntr-un cuvant spectacular

solstitii, echinoctii si-o lipsa prea acuta

in care doar cu-n ego ridicol si sumar

refugiatu-m-am sperand necautarea

da-n cautare inca mai speram

cand salba de cuvinte tacerea mi-o tradeaza

si falsul imi apare spuzeala-n albul foii

asurzitor sigiliu, pecete grea pe buze

venin ce nu omoara dar nici de viata lunga

La belle époque

daca ma intrebi ce floare are multe petale

poate ca am sa spun o minciuna

cu visele ce-nfloresc pe luna

sau poate ca am sa tac

cu toate ca viata-mi cere un tac

sa loveasca bilele multicolore

cele mai multe minore

ocrotite de lege

viata este o forma goala

pierduta-n priviri cu mainile-n poala

asteptand sa se-ntample

minunea care muta un munte

cerul a sorbit toate culorile

scuipand a boala nuantele, griurile

si parca nici contururile

nu-si mai gasesc cuvintele

uita-te-n urma, o mana te cere

si viata ta scapa-n tacere

ca o durere

inutil de persistenta

pe undeva, chiar contondenta

cine oare se va strecura

seara, in asternuturi cu ea?

poate doar, recea si morganatica…

joc de cuvinte

între degete, o limbă moartă pipăie un iamb

gustul nu e o noutate pentru cunoscători

poate doar ardoarea lipsei de salivă

stafidire impusă de bivalenţa

unui haiku accentuat

daltă, pensulă, peniţă

Yo no quiero morir, por favor no me dejen morir

cineva a dat de veste ca Rocinante a cazut

iar cerul si-a pierdut zambetul

Dulcineea a plecat in piata de vechituri

sa vanda ultimele vise

si sparanta

cu gandul ca poate mai scoate-un banut

cat sa-ncalzeasca o inima uscata

nici macar toata ploaia nu mai ajunge

s-o inmoaie

s-o lase sa bata in legea ei

langa scut, sub scut

pe maner, la capatul abrupt al lancei

moartea ma strange de mana incurajandu-ma

Don Miguel, te rog sa nu uiti sa-l platesti pe bravul meu scutier

ce-a pazit cu sfintenie ultimele cuvinte

scapate din ghearele bestiilor

hraparete

poate ca totusi odata, ma voi intoarce

calare pe-un nor, naravas ca si draga mea Rocinante

s-alungam tristetea

si curcubeele inselatoare

violul...

strecurate-n trupul saptamanii

cuvintele ies la ferestre, planturoase,

sau incolacesc pragurile umezindu-le cu roua esentelor

dar de cele mai multe ori

tiptil, unul cate unul

se reped, imi prinde mainile la spate

si ma lasa prada poftelor…

cine poate descrie orgia cuvintelor

ce dau navala, incolacindu-ma, serpuindu-mi limba

ratacindu-ma pana la lacrimi

si frustrari

eu pot cadea dar ele nu,

ele-si pastreaza virilitatea

pentru noaptea nuntii cu maretia

pot doar sa-mi strecor cate un gand sau cate o idee

dar nu mai mult decat o simpla atingere

pentru ca la orice agresiune

inumana

se strang mimoze

tremurand spasmodic

pana cand capitulez

stors si gol

de orice urma de vocala.

ca o ceata bezmetica

se pare ca Diogene a ars toata ceara lumanarilor

cautandu-ma, ratacita neghina-n nisip

toate vorbele au mai fost spuse, toate ideile au mai fost gandite

dar mereu ne e frica sa recunoastem ca suntem legati si dati

frumosului Narcis ce-si cauta un lac sa se-oglindeasca

cine mai are timp sa strige-n noapte:

“cred Doamne, ajuta necredintei mele?”

dar nici desertul nu mai pare a auzi strigatul in pustie

si totul se reseteaza: ctr-alt-del

libertatea este doar a celui ce tace si-n taina le face

toate neganditele, toate nedoritele

toate istovitele

cuvintele cauta omul potrivit caruia sa i se ofere

vestale fecioare cu ochi arsi de soare

si asteptare

-lasa-ma sa te cuprind, gandurile sa-ti desprind

sa le torc pe fus de vis, sa le tes in fir ales

sa croim din panza deasa

vorbe bune pentru casa,

sufletul si cugetul

sa-nconjoare stiutul

citind necunoscutul

plimbare dupa ploaie

luna si-a acordat noaptea si interpreteaza cateva note fugare

iarba-si face de joaca printre picioarele cainilor

caci pana dimineata va trebui sa-si puna cununa de roua

iar crengile alergice s-au umplut de muguri

parcul impleteste zile din povesti inutile

trei pe fata, trei pe dos cu noduri instelate

si taceri dureros de actuale

cum numai noaptea mai stie sa spuna

luminile felinarelor se catara pe zidurile adormite

aerul miroase a ploaie uitata si-a curat

pietrele de caldaram se-ntrec in ocheade umede

iar bordurile, demne, isi vad de treaba ignorand lumina

acum ceva timp simteam nevoia unei stari de normalitate

o traire izolata, alungata dincolo de maretia zilei ratacind printre himere si-nchipuiri

ce doar se preface indiferenta. Inutil sa spun ca ea totusi nu ne paraseste

numai ca nu intotdeauna avem timp pentru noi.

luni

daca saptamana incepe intotdeauna cu-o luni

strecurata prin ferestre inexistente

te intrebi ce rost mai au toate cuvintele

care ar trebui sa descrie inutilul

sertarul cu poeme, versuri, rime si catrene

coboara tacticos catre nivelul nonverbal

acolo unde spatiile goale te ajuta sa vizualizezi

toate gandurile care nu pot fi rostite

1

2

3

4

cine ar crede ca poezia se formeaza ca o coada

pe baza de numere de ordine crescatoare

atatea cate pot avea loc printre rime-ncrucisate

pana cand vine binecuvantarea unui.

răspunsuri nerostite

ce vrei să te faci când o să creşti mare?

dacă voi spune piatră s-ar putea ca lumea să-şi piardă răbdarea

şi să nu m-aştepte până când viaţa mă va eroda făcându-mă asemeni ei

şi-atunci ce rost ar mai avea întrebarea

sau mai ales, răspunsul?

cui îi pasă oare dacă spun că mă văd sămânţă

aşteptând prima ploaie, jerfindu-mi viaţa pe altarul schimbărilor profunde

pe care numai moartea le poate aduce în tiparul fiecăruia

pentru a reveni în lume, altfel?

prea puţină lume îşi poate imagina bucuria de a fi nor

despărţind lumini şi umbre cu sufletul plin de preaplinul lacrimilor

plângând alături de toţi cei însetaţi

redând verdelui sublimul bobului de ploaie

nimeni şi nimic nu pot schimba

drumul de carne şi os zidit în jurul sufletului

la fel cum nimeni nu poate opri năvala ploilor ce vindecă

şi a verdelui ce-şi uită coaja seacă a precedentului