poveste

poveste

de adormit timpul

pentru reuşita experimentului vom apela la o inversare:

luăm timpul şi-l răstignim

în cele trei dimensiuni acceptate

iar cea de-a patra dimensiune

plecând dintr-un punct

o vom da spaţiului

eu fiind punctul

definit de coordonate temporale

un prezent continuu

vis trecut

şi dorinţă de viitor

întreb...

dacă ţi-aş cere un sărut

cărei coordonate îl vei oferi

punctând spaţiul cu imensitatea lui?

oraşul nesimţirii noastre

zăpada s-a spălat pe cap, şi-a tras o ploaie dezlânată

fără pic de suflu, dar cu un vânt dispus să bată

băltoacele latră la fiecare trecător

sar dintre roţile maşinilor

şi ar muşca

dar sunt sloiuri ce dor

magazinele îşi strâng cozile

pe când orele îşi pierd nerăbdătoare minutele

cerul e greu ca o ceartă stătută

pensie, vot, pomană

urnă pierdută,

oraşul totuşi nu are nici o vină

el cade-n uitare,

apatică

hepatică mină

de-a uitarea

cândva, cineva spunea că lumina nu poate fi iubită

lumina trebuie trăită

dar ce-ar fi ea fără iubire?

o uitare? o chemare?

vocalize-n rogvaiv

cum poţi fi aşa naiv...tocmai tu

nu, nu spun nu

în lumină să te-mbraci

să baţi toaca-n miez de noapte

întunericul să-l ţeşi

cu lumină

şi cu stele

să-l cerni şi să-l pregăteşti

pentru taine-mpărăteşti

să faci coptură aleasă

să-aşterni soarele pe masă

sentimentul inutil al morții

pojghița amăgirilor se crapă

trecutul se clatină ridicându-se-n coate

mormintele se desprind îşi iau crucile-n spate

stol călător spre soare apune

amintirile nu mai spun poveşti

s-au strâns grămadă pe marginea visului

şi-aşteaptă-n tăcere sfârşitul

prescris pe hârtie cu-antet

chiar dacă mi-am băut frica până la capăt

tot mai sunt goluri de umput

rădăcinile sapă în aer

şi ploaia m-aşteaptă cu-un aer stătut

la limita de rupere

sunt locuri,sunt timpuri, sunt fapte…

m-am pregatit! sunt gata!

e tot ce-i mai poti spune-n fata

cand isi ranjeste coasa stirba

vine-o vreme cand cerul se ascunde

temandu-se sa ne priveasca drept in ochi

isi astupa urechile si numara incet

ecoul lacrimilor

soaptele sfasie bezna

pleoapele cad in adancuri

sufletul se ridica ostenit

sleind buza clipei

sunt locuri şi sunt timpuri

ai tras giulgiul nopţii peste rotundul luminii

faţa ta s-a şters din colţul ferestrei

şi numai răsuflarea-ţi uşoară

mai lasă umbre pe opalul visului amorf

braţele tale sparg tăcerea secundei

şi cât de mult îmi doream s-o aud ticăind

să-i simt seva trecând prin iluzia

rădăcinilor însetate

poate că deşertul ucide viaţa

dar speranţa ştie să aştepte, germene-ngropat,

dansul ploii ce pătrunde ritmul

trezindu-mă la viaţă

degetele mele calcă apa

miraj impertinent trăgând năvodul îndoielilor

şi cred că nici soarele nu mai ştie

de ce te-am alungat din noapte

dreptul la viata

ziua cand soarele s-a aruncat in mare

si noaptea a acoperit tot cerul a venit

stelele tac nici sa rasufle nu mai au curaj

iar nevisatele asteapta in coconi de timp

o alta noapte cand lumina se va naste

nimeni nu-mi poate lua calea viselor

e scrisa-n carne dar carnea nu poate

si nu vrea sa scape din capcana viselor

sunt sarpele care-si inghite coada...

n-am timp…

rătăcind printre resturile zilelor

am găsit urmele viitorului măcinate de-ndoială

dar cine ştie mai bine decât mine

cu ce putere

vor fi investiți purtătorii …

liniştea se prelinge spălându-mi obrajii

şi stelele se vor ivi

odată cu taina primei întrebări

joia e ziua mea de pasiențe

am tăiat cărțile

şi-am surprins spaima, avea soarele pe brațe

imediat zațul şi-a schimbat configurația

alunecând pe coada unei comete

cine nu are cuvinte

să-şi vadă tăcerile bulucite

şi gândurile răvăşite…

despre…

liber, fără constrângeri

sunt ceea ce nimeni nu poate ȋnţelege

căci eu sunt cel ce n-are nume

eu sunt

spulberatu-mi-aţi urmele scrise-n nisip

limpezitu-mi-aţi apele ce-am plâns

despicatu-mi-aţi sunetele

şi amintirile

de frică

dar nu m-aţi găsit

n-aţi aflat

ceea ce era bine ştiut

eu nu pot fi alungat

eu sunt sămânţa din semn

urma lacrimilor

miezul sunetelor

carnea amintirilor

şi a trăirilor

eu sunt tu şi tu şi tu

şi voi ştiţi

şi-acest lucru vă macină

apsal modia

lasă-te asediat, lasă-te cucerit

nimic nu se compară cu mirosul impregnat de amintiri

lasă zilele să ţi se culcuşească la piept

soarbe-le fecioria

şi bucură-te că le-ai dăruit noaptea

lasă-mă să-ţi pătrund printre gânduri

să mă strecor, amant adulmecând pulpele ȋncinse

lasă-mă să ar cerurile

ȋmprăştiind stele germinate

cu amăgirile tale

lasă-ne să ne facem datoria

şi cuvintele freamătă atinse de adierea spaimei

frunze risipite cu speranţa jertfei

generatoare de viaţă

prin moarte

dedicaţie

cine nu are nici un păcat să ridice piatra

căci pentru cel ce dă

nu există primejdia secătuirii

ci doar neputinţa celorlalţi de a primi

să te doboare preaplinul

aceasta-i cea mai mare durere

căci nerecunoscători vom spune că s-a lepădat de noi

pentru a se păstra sieşi

şi nu vom recunoaşte-n veci

că l-am ucis

cu ȋmpietrirea sufletelor

iar eu spun...

eseu despre rostire

fericit cel ce ştie a mânui cuvintele

alunecând printre realităţi dureroase

căci mulţimea se va-ndrepta

vrăjită

către alte forme

cu sau fără conţinuturi asemenea

iar făuritorul

va putea şopti

ascunzându-şi aripile

priviţi! am mâini!

ridicând privirea fără degete

neȋmpiedicând rostogolirea intrebării

ce-nseamnă mâini?

timpul ȋşi deschide petalele

ȋnflorind vrerea

şi cuvintele se vor ridica

lepădându-şi moartea

săpând fântini ce-or zămisli viaţă

cuvintele mele există

rănile dispar

ȋmbrăcând armura

sunt

pentru asta mă aflu aici...

fals tratat despre

ce trebuie scos ȋn evidenţă?

nimicul

doar el ţipă după recunoaştere

adevarata natură

ȋşi trăieşte liniştită măreţia