lapidarea ploilor

poezia se scrie singura

ea nu trebuie sa se roage de cuvinte

caci ele vin oricum

e suficient sa-ti planga sufletul

sau sa-ti cada o stea la nunta

si soarele sa se scuze ca nu poate ajunge

motivand o criza guvernamentala

iar luna sa invoce o migrena

din cauza lacrimilor

cuvintele striga disperate dupa ajutor

iar ideile cheama fortele speciale in ajutor

potopul a lasat in urma o mare salcie

si patruzeci de zile

nu va apare nici un uscat

cu un ram de maslin

plange cineva?

omul din vis

uite, ține!

și a întins palmele făcute căuș pline de galbeni

și din floarea piroanelor curgea aur, acoperind locul

înălțându-se până la glezne

până la genunchi

cuprinzându-mi mijlocul

și curgea fără milă și fără oștenire

dar nu de galbeni am nevoie

lasă Doamne cuvintele să-mi fie aproape

și am închis ochii, așteptând binecuvântarea lui

adăstând între visare și trezie  

noaptea, cuvintele se strâng în mine

uneori curg năvalnic

alteori, se aștern rouă pe buze însetate

și împreună cutreieram lumea

descifrând taina cuvântului

și pecetea iubirii

anatomia clipei

citeam o carte și am realizat că viața nu se numără în ani ci în clipe

niciodată nu poți afla adevărul până când nu atingi, până când nu vezi…

am intrat în ceață, cuțit înfipt în lapte și tăcerea m-a luat în grijă, legănându-mă

până când, visele mele lăptoase s-au destrămat încețoșându-mă

am atins pământul și pământul a urlat cutremurându-se de durere

m-am întins să-i simt răsuflarea și pământul m-a îmbrățișat cu căldura sa

în fața mea cuvântul zace nemișcat, trup rece fără suflare

dar sufletul său era departe rătăcind cărările și determinările spre apele negre

anatomia unei clipe nu se reduce doar la cuvinte

trupul ei inspiră dragoste, neliniște, un timp și un spațiu paralel

o amintire, o mângâiere, un suspin, trec dincolo de cuvinte seci

și nici o scrisoare nu înflorește dezvăluindu-le celorlalți parfumul celui ce ai fost

la început a fost uimirea și apoi s-a manifestat cuvântul în toată splendoarea sa

despre vremea interioară şi spaţiul locativ

cineva se întreba cum de pot să îmi păstrez calmul fără să izbucnesc

și întrebarea lui a acționat ca un ștergător de parbriz

lăsându-mă să zăresc peisajul interior

și-am zâmbit ușurat, pentru că uraganele și tornadele

nu-și arătau forța în afară dar în același timp știam

cât de adâncă era erodarea ce preschimbă de fiecare dată

continentul, regiunea, zona de confort si spațiul locativ

în care tot eu va trebui să mă trăiesc

și toate acelea, sunt locuri prin care am murit puțin câte puțin

şi am privit cu ură

mă doare cumva ziua aia în care ne-am certat

de fapt, cuvintele chiar au fost puţine şi neînsemnate

le număram pe degete, mătănii uscate

între dorinţi şi mai uscate

îmi doream o privire curată, deschisă

dar dinspre tine, uşă întredeschisă

nu scăpau decât priviri prelinse, suspicioase

şi grele de...ură? de îndoială?

nu ştiu, dar ca să mă apăr

peste cămaşa morţii îmi pun zalele

şi oglinda îmi arată

schimonosirea irecuperabilă a sufletului

unde oare mi-am lăsat sabia iubirii?

spălați pe creier

în sala de mese, oamenii ghemuiți deasupra farfuriilor așteaptă o minune

să vadă farfuriile pline  cu supă,

apoi pline cu tocăniță în care să în tingi cu pâine ca să aduni sosul

și la sfârșit o felie de chec și un pahar cu suc

dar nu,

astăzi, ca și ieri nu primesc decât două felii de pâine

moale, cleioasă,

numai bună să se strângă nod în gât, să sufoce

unora li se bulbucă ochii, dau din mâini

și apoi se liniștesc

nici nu e nevoie de gloanțe

e suficient un televizor și o sala de mese

dacă nu azi, sigur mâine urmezi tu

și chiar dacă refuzi să înghiți

sunt alții care îți îndeasă feliile pe gât

pentru asta sunt plătiți

să te ajute

să te apere de viață

să ieşi din tine lumină

linia orizontului a fost trasată de un deget muiat în lumină

ca să despartă cele uitate de cele ce trebuie să fie

căci dacă era trasă cu sabia

ar fi curs tot întunericul pe pământ

degetul meu trasează linia mediană a sufletului

și desparte amintiri de netrăiri

ajutându-mă să ies din mine scăldat în lumină

pământul însetat soarbe întunericul nopții

și urmele mele, dispar în adânc

cele uitate, caută loc de cuibărit

adumbrind tăcerea sub aripi ostenite

despre ascultare

muzica se asculta, se traieste, se simte,

muzica nu trebuie inteleasa

pentru ca atunci cand o intelegi

tu ai distrus toata poezie ei

asculta-ma cu tot corpul, cu toata fiinta

asculta-ma cu degete nerabdatoare sa simta

palmele tale vor cuprinde vibratia

si muzica se va face auzita prin toti porii

asculta-mi tacerile cantate si pulsul vietii

cuvintele mele vor puncta partitura

si noaptea va condensa acoperindu-ma

cu muzica istovitoarelor refrene

spitalul de psihiatrie

(încercare, indignare, recul)

utopiile și distopiile se plimbă pe holuri târând după ele

legate în lanțuri de fum ibrice și ceainice grele

iar în culise samovarele albastre

își opăresc cu ceai picioarele din glastre

pentru o viață sănătoasă și fără sincope

avem tranchilizante și opioide

orele tandre preling sinusoide

și noaptea te-îmbracă-n cămașă de forță

avem de toate, chiar și vitamine

melcii-s chemați să-și bage antenele-n tine

ți-s palmele pline, imaginare pete

și tu le freci, să se ducă. le freci degeaba băiete

din vorbe calpe, din coji de sămânță și praf de stele

croim realități strâmbe și te zidim în ele

pân’la ţâţisoare, pân’ la buzişoare

cu lanterna-n ochi tu zici că soarele răsare

programul de vizite s-a încheiat

va rugăm să plecați ca să ne legăm pacienții de pat

o nouă zi, o nouă eră, din minți bolnave o nouă himeră

și-n somn letargic, păianjenul moarte, ne-îmbracă-ntr-o sferă