drumuri...

nu-ti fie teama,
drumul inca n-a mancat
decat tacute urme

lasati-l sa plece, sa-si vada de drum
nu-l tineti cu vorbele voastre dospite

e cartea nescrisa, in limba fugara
ce-asteapta stinghera la capat de drum
trecuta-i visarea ce-n ceata se pierde
iar drumul ma-mpinge-n uitare si fum

pornesc mai departe caci n-am statu-n fire
si-s frunza uscata purtata de vant
din mine se scurg cuvinte si semne
ce-n tristul noroi se sparg rand pe rand

pustiu este drumul si ceata pustie
un suflet ar vrea ca sa-si faca culcus
nimicul din fata ma toaca-ntre clipe
si golul il umple cu ce e de spus

in spate doar vantul rastoarna cuvinte
si verbul il scoate cu tot cu pamant
penita e moarta s-a rupt si creionul
si zace a cruce far de mormant

fiul ploii şi nălucile

nori negri trag cerul prin colbul de zgură
şi carnea tresaltă sub ură de şfichi
„la moarte! la moarte! să piară mişelul
ce vise şi doruri în noapte-a ucis

mi-e sângele crustă pe vârf de peniţă
şi doruri şi vise in vene le-am scris
tăcerile-s toate tăiate în piatră
şi lumile mele trăiesc a lor vis

în vârful turbării săpatu-mi-au groapă
şi vorbele lor mi-atârnă-ndestul
iar groapa cu ură şi pleavă mi-or umple-o
ş-oi fi rădăcină muşcată de vânt

o vorbă s-abate şi ochiul mi-l smulge
o alta mă sparge şi altele vin
tăcerile-mi curg din rană deschisă
şi râsul lor arde, în carne-a venin

o lume nebună ce calcă-n picioare
artere şi vene şi pietre ce-n vis
mai poartă-n uitare cetatea ce-n mine
de viaţă şi moarte tăcând s-a dezis

ana

îi vorbeam încet, trecându-mă prin sita liniştii
şi ea se potolea din goana-i speriată
lăsându-mă s-o dezmierd
cu valuri de tăcere
cugetele se zbat la marginea patului
voind să-şi ia zborul
şi ea cade, dintr-o sincopă în alta
în uitare
ochii mei, piroane vii
îi ţintuie zbaterile molcome
iar mâinile mele descântă piatra
în leagănu-i de mortar
scriind curba către înalt
zidul creşte-n carne
desparte un mine de alt mine
alergându-mă, năvalnic în lume
până la vadul trecerilor
iar undeva în urmă
închisă-ntre pietre
inima încă mai bate

lasa-ma sa te sarut…

“sarutul din interiorul mortii
sau cum sa-mbraci tristetea-n haine de lumina”

cu masca vietii strans lipita pe figura
ma prafaceam ca deschid gura ca sa-mi strig tacerea
stiam ca mint caci gustul mastii se lipea de buze
si-n brate ma strangeam ca s-o cuprind

(aseptic stadiu, ma ridic in lume
si cer: halat, manusi si masca de lumina
voi opera tumoarea visului ce creste-n mine
si voi uita iertarea fara vina)

sunt tu cand ma imbrac cu tine
si buzele in palma le strivesc
sarut si aerul pe care-l sufli
si ma retrag din trupu-ti omenesc

închinare

lasă-mă să te sărut mână pentru că încă te bucuri să-mi scrii cuvintele
lasă-mă să-ţi mulţumesc suflete pentru că te străduieşti să mă-mpărtăşeşti
lasă-mă să te preamăresc cugete pentru că-mi zămisleşti cuvinte pline de vână
lăsaţi-mă voi vorbe să mă smeresc pentru că împreună ieşim în lume
blestemele mă-apasă
căci vorbele mi se scurg printre degete
pierzându-se în sfâşierea tăcutelor deşerturi

început

se lăcomise...şi nu era nici prima şi nici ultima oară. crezuse că foamea era aceeaşi, fantomă ce-i bântuise copilăria trăgându-l de păr şi lipindu-l cu nasul îngheţat de vitrinele luminoase...dâre de lumină cădeau leşinate înaintea lui făcându-l să se oprească cu teamă parcă să nu murdărească paloarea ce strălucea pe fundalul noroios...
străzile îşi întindeau anevoie machiajul pe obrajii decoloraţi...
îşi scutură capul alungand veninul trecutului şi senzaţia de greaţă ce se dizolva în salivă odată cu gustul de preaplin...

de taină

dintre toate lucrurile care mi s-au întâmplat
întâlnirea cu ea a fost crucială
m-a luat de suflet şi m-a lăsat s-o cunosc
fără să mă sperie
era cea mai bună prietenă,
aşa am reusit s-o cunosc destul de bine
ei îi povesteam toate spaimele
şi toate aşteptările
ea mă purta cu gândul departe
mai departe decât orice alt departe închipuit
iar când osteneam, ne opream
şi-mpreună, decojeam viaţa
de toate tăcutele
şi toate nefăcutele
devenisem nedespărţiţi
şi niciodată nu trăiam aşteptări
eu şi prietena mea,
Moartea

despre lacoma si trufasa viata…

ne-a aruncat pe sinele ce calaresc
traverse contorsionate-n spaime
si ne-a lasat s-alunecam la nesfarsit
suntem doar trenuri de mare viteza
tragand un sir de vise infinit…

***

am aruncat prietenia odata cu apa
in care am tot clatit iluzii

***

tacerile se auzeau pana departe
ca racnetele viscolului in pustie

***

va las lumea ne avuta
in cuvinte s-o turnati

***

noi suntem parte din intreg
si-acesta curge a clepsidra sparta
secunda e cazuta, pumnalul adanc-infipt
mai scrie litere in cenusie pata

***

caderea in genuni e inceputul zborului spre-nalt

***
ma las sedus de legi gramaticale
si ma trezesc buimac dupa betia de cuvinte
fluidele se-alearga-n spatii siderale
si noi suntem simple canale colectoare

***

arunca-te catre inalt
si arzi cum numai Icar a stiut a face

***

am redus sirul vorbelor pana la disparitie
am inchis ochii lasand lumea sa-si de drum
si m-am impietrit in taceri
cocon lipsit de tumultul vietii...

"moarte vina si m-alina
lacrimi din potir ti-oi bea
luntrea geme si suspina
chircita in urma mea
cerul curge intre maluri
purtand departarile
si-mi spala picioarele
luand supararile.."

maestrul de ceremonie

o vezi concentrata, maiestuoasa si-nvaluita-n taceri solemne
miscari ample, desprinse din faldurile kimonoului
pregatind cu atentie pulberea fiecarei zile

Moartea, nu tine cont de nimic,
ea pregateste si ofera fiecaruia o ceasca de viata
si te lasa sa admiri culoarea zilei oferite
aroma,linia si gratia

sunt momente si persoane care se bucura din plin de atentia ei
lor le decopera tainele apusului si le spala amintirile
clatindu-le intr-o ultima rasuflare grabita

m-a luat sub aripa ei ocrotitoare
si-n tacere a-nceput sa-mi arate toate ustensilele
si toate ingredientele folosite
pregatindu-ma, pregatindu-se
si a venit ziua
cand cu degete tremurande
am oferit prima ceasca

foame…

satulul nu crede flamandului…

literele se culca de-a dreapta cuvintelor si-astepta
de-atata jale foile se rup din cotor smulgandu-si colturile
si se arunca-n varful penitei

ochii mei cad adulmecand imaginare urme
acolo unde noroiul face crusta sarata
putin adusa de spate

buze uscate bat aerul si cad rapuse
stoluri, vorbele se ridica si pleaca fara sa mai astepte
iar nimicurile zac pe la colturi, zgura alba

mi-e foame…
imaginile nu mai au gust,
cuvintele putrezesc
iar actiunea se topeste sub efectul incalzirii globale
o mana prefira nisipul fara noima
roua condenseaza
pe retina,
amintirile se preling
aruncand pe obrajii uscati
carenele orbitelor
printre clipiri
ostenite

de partea cealalta a oglinzii…
ma privesti,
atat de neincrezator…

amintire tablou

si a fost o noua zi si apele se desparteau de uscat precum literele in cuvinte
si cuvintele luau culorile celor vazute sau nevazute, se imbracau cu ele si capatau miez si greutate
si-atunci daca ai vazut ca este bine ai lasat noaptea sa limpezeasca gandurile dintre cuvinte
si a fost o noua zi iar cuvintele se trudeau sa-mi dea contur
intrupandu-ma de la prima suflare pana la ultimul gand
si daca m-ai vazut intrupat
m-ai lasat sa stapanesc peste toate literele
si verbul se arata dornic sa faca totul
cu numele si cuvintele ce izvorau din preaplinul meu
dar pentru ca toate erau prea mici si nu te puteau cuprinde
te-ai retras dintre cuvinte si din toate gandurile
limpezind cugetele cu suflul tau
ca-n timpurile de-nceput
cuvintele seci, se zbat
intre dorinta si neputinta
caci ele nu mai au puterea de-a te cuprinde
si-n revarsarea lor cuprind malurile buzelor cu urmele disperarii
pana la epuizarea ultimei litere
si-am coborat noapte
si-am rasarit zi
iar cuvintele preschimbate-n stalpi de sare
visau la carnea lacrimilor

nu-i trebuie nume

legatura dintre apa si foc
sunt eu
iar drumul este intunecat, insingurat si-anevois

e greu de unul singur
si-aseara mi-am adus aminte ca nu am mai vorbit de mult
m-am uitat jur imprejur dar nu te-am zarit
in spatele pleoapelor acolo unde mai ascund cate ceva nu erai
prin camarile inimii m-am uitat dar n-am vazut decat resturi mucegaite
m-am uitat in adancul sufletului dar vantul cel rece culca la pamant toate simtamintele
Te-am cautat printre cuvinte
dar n-am dat decat de litere seci si uscate
voiam sa plang dar secasem cu totul
sunt...
eu

…si orb am fost pana acum…

jocul de-a moartea

nu trebuie sa-ti fie mila!
asta citeam oriunde imi aruncam ochii, nehotarati in lumina lor ostenita…
te-ai apropiat, m-ai luat de mana si m-ai condus pana la stanca ce se pregatea sa ma-mbratiseze
cu lantul uitarii si-al iubirii.
stiai ca te cred, ca te urmez, ca te doresc…
mainile mele, eliberate de toate spaimele s-au lasat prinse in joc, abandonandu-ma lanturilor
ti-ai luat la revedere, mi-ai sarutat umbra ochilor si tremurul buzelor si-ai plecat
(pentru a nu vedea moartea si invierea ca ritual)
facand loc ghiarelor si ciocului ce scormonesc, ciugulind fara oprire tot ce se naste in numele tau
cuvintele toate si literele lor dispar sfasiate, sfartecate, risipite
somnul mortii ma-nvaluie, sustinandu-ma
pana la plangerea noptii cand visele vin si repara toata sfasierea si toata risipirea
iar cuvintele mele capata iarasi miez si greutate
literele freamata nerabdatoare in asteptarea zorilor
cand aceleasi gheare si acelasi cioc
ma vor gasi si isi vor relua jocul de-a moartea
paginile ravasite privesc uimite aceasta inutila jertfa
si-mbatranesc ofilindu-se
a toamna