ziua ȋn care…se aliniază cuvintele

ţinând cont că mi-am liber de la viaţă

am ieşit la agăţat cuvinte.
primul lucru ce mi-a ieşit ȋn cale a fost o spaimă virgină
era atât de pură că nici măcar lumina nu-ndrăznea să o privească-n faţă
i-am făcut cu ochiul, am pişcat-o de fund şi am plecat mai departe.
ce poate fi mai frumos decât o spaimă cu ochii măriţi
trăidu-şi revelaţia vieţii
cineva o dorise…

masacrul continuă

cuvintele, lustruite de atâta folosire,

sferice, fără rugozităţi şi inestetice crăpături

sunt ale mele şi le păstrez aşa cum sunt.

sper să nu le rătăcesc printre cioturi

dar asta se ȋntâmplă acasă, pentru că-n stradă,dincolo de uşă

zăresc numai cadrave, cuvinte mutilate, alienate

şi fără pic de vlagă.

apocalipsa a venit pentru toate cuvintele

indiferent ce fac şi unde se ascund

deja degetele dau din coate

şi caută să iasă-n faţă

şi vine o vreme când vorbele dor,

cuvintele mor

şi noi

asemeni lor…

o dată-n viaţă...

spune-mi că mă iubeşti!

privesc buzunarul de la cămaşă gol
mâinile se zbat disperate în buzunarele blugilor
iar pieptul tău flutură batista nedesluşitului peron
măcar minte-mă frumos!
mai spui
în susurul lacrimilor
eliberate
dar cine mai are timp de minciuni
când îsi aşteaptă rândul
în procesiunea
îndoliatelor
iubiri?

confesiuni…ȋn contumacie

prima oară când mi-am făcut ghetuţele

şi-am tot sperat să n-adorm până când  nu-l văd
am fost străfulgerat de cuvântul creion
şi de vârful bont şi negru
s-au legat multe dintre cuvintele nerostite

apoi mi-am făcut bocancii cu sârg

şi m-am culcat liniştit
trei ore de somn până la următorul planton
când iarna o să-mi intre-n bocanci ȋnghiontindu-mă
şi făcând  nopţile inutil de lungi

cizmele de cauciuc doar se spală

dar apa urcă destul de greu prin ȋntuneric
de cele mai multe ori nici nu nimereşte canalul lacrimal
iar poleitul unor zile calpe
trezeşte fiorii unei inutile zbateri

chiar dacă iernile trec cu pantofi prăfuiţi

şi nopţile rătăcesc prin deşert
speranţa nu moare
iar copilul fiecărei aşteptări
pleacă liniştit la culcare

când  picioarele pleacă

şi te abandonează ȋntre roţi de căruţ
ghetele devin inutile
la fel ca şi Moşul
ce nu-şi mai află locul printre amintiri

un om fără ghete trăieste

un om fără cuvinte respiră
un om fără vise, fără speranţă
este deja un cadavru
şi Moş Nicolae nu bântuie prin cimitir

ca o baterie Duracell

sunt speranţa ce refuză

moartea nu mai e ultima soluţie
ȋmi ţes visele albe
şi mă acopăr
să nu mă găsească ȋntunericul

 

ȋnvaţă-mă ce-i iubirea

strigă un cuvânt uitat pe-afară
dar noaptea hrăpăreaţă
ȋmi fură toate emoţiile
şi nuditatea doare

 

cât de aproape trebuie să fiu

ca să-ţi ȋncălzesc palmele mici
ȋn care frămânţi lumina?
sau mai bine zis
ce să fac să mă zăreşti?

 

ȋntre 21 de grame şi 20 de waţi

ascund urma lăsată pe cer
ȋntreabă-mă să aflu ce-am fost
şi cât o să mai bântui
printre cuvinte