cu ochii la fereastra

dupa o zi chinuitoare, plina de alergaturi

Pamantul descopera perna cu al ei contur de noapte

ostenit, se lasa usor pe partea dreapta

capul I se-afunda-n noaptea calma

si-ncepe sa numere stelele

uitand de fiecare data

cand termina

undeva intre vis si realitate

pleoapa I se zbate

a tic sonor

“ridica-ma la cer”…

de-a ascunsa...

daca stingem lumina

cuvintelor nu le mai este rusine

sa-si arate nuditatea

plina de sensuri

in liniste, cand inchidem ochii

degetele deseneaza trupuri flamande

in care cuvintele nasc

increate si incredibile asteptari

cand rasuflarile ni se ating

aerul speriat se-ascunde in spatele buzelor

si-asteapta

pana cand soaptele vor uni tacerile

trecător…

nu pot să câştig, nu vreau să mai pierd

sunt doar un ins mediocru rătăcit ȋntr-o mare de gri nostalgic

ce nu mai este alb dar nici negru nu se mai acceptă…

la dracu cu dualitatea asta cazonă!

când m-am născut eram un cec ȋn alb

fără semnături indescifrabile

dar viaţa mea a devenit o sumă de ştampile

aplicate fără discernământ sau continuitate a culorilor

ştampila roşie ruptă dintr-un trecut zdrenţuit tronează impasibilă

şi mare cât o tinereţe inutilă pictată pe-un perete…

dar ce mai contează

atâta timp cât nimeni nu vedea printre culorile oficiale

fiecare aventură şi-a pus ştampila pe câte un colţ de viaţă

murdărind tot albul cu care fusesem girat

multicoloră fetişizare

a cernelorilor şi-a tuşierelor

călimările uscate nu mai sperie pe nimeni

tuşierele s-au scămoşat adormite-n sertarele istoriei

iar ştampilelor li s-a ȋntărit cauciucul ȋntr-un rânjet stupid

scris ȋn literele topite de-aşteptare

poate că-ntr-o nouă filă

voi păstra mai mult loc pentru mine

ignorând mareea coloristică

a ştampilelor gureşe

sinuos

sunt două vise care se-ntretaie

aşa cum numai viaţa ȋmpleteşte-n moarte

mi-e dor de galbenul ȋnchis ȋn noi

ce se usucă (pulbere golindu-şi forma) şi dispare

mai lasă-mă să spun odata nu

prefă-te că mă crezi, asediază-mă şi pregăteşte-mi moartea

sfărâmă aşteptarea şi soarbe-mi răsuflarea

redă-mă liber mie

şi apoi

poţi să pleci

…

mi-ar fi plăcut să spun povestea

războiului ce nu mai are combatanţi

rătăcitoare umbră-n lume

o tolbă fără de săgeţi

mercenarii sufletului

jumătatea mea stângă a cedat de bunăvoie inima

pentru un strop de raţiune

din dorinţa de a scăpa de toate acuzaţiile strânse-n cele patru unghere

atenţie oameni buni

dacă vă-ntâlniţi cu mine pe stradă

circulaţi pe partea dreaptă

ca să vă pot oferi toată dragostea mea

altminteri

nu veţi avea parte

decât de un schimb raţional

de cuvinte

cât sunt de singur…

oare?

suna-va cornul ȋn pustiu

nu am răbdare să trăiesc şi nici ȋn moarte nu cred să mă simt mai bine

noian de vise ȋnălbesc şi măreţia timpului voiesc

s-o descifrez ȋn mine

dorinţele te-acuză iar moartea te răsfaţă

eşti superficial de cutezi măreţia s-o priveşti ȋn faţă

sunt suma viselor ce-n mine albii sapă

şi pregătesc venirea celui ce va sa fie

izvor cuvintelor ce dor călcând tăcute buze, ce sfărâma-va-n inimi uitate stăvilare

…

suna-va cornul ȋn pustie

şi oastea umbrelor s-o aduna să se ȋnfrupte

lumina nu se teme ȋn genunchi să cadă să ia din colb cuvântul şi rana să-i aline

călătoria

fiecare e dator, ȋn viaţă fiind

să străbată calea venelor ȋn amonte

să-şi descopere dorurile

zidite-n carne

şi-n puls

bătaie după bătaie

gong primitiv

primordial

codul bunelor bariere

am aflat cu surprindere că există oameni deosebiţi (să nu spunem ȋnsemnaţi)

ȋn jurul cărora se ţes adevărate plase de siguranţă şi reţele de monitorizare pentru a evita neprevăzutul

(atât cât reiese el din calculele de probabilitate)

şi lor li se repartizează câte o lume

plină de evenimente virtuale

şi nonentităţi

care să le ţină de urât…

ȋn seara asta romantică voi fi sclavul care te serveşte

fără a uita ceea ce ştiu cel mai bine

să creez irealitatea

ca butaforie

ce ȋmbracă golul existent

ȋntr-o luminoasă haină de zi deosebită

astfel ȋncât peste ani vei putea repeta asemeni multora

“et in Arcadia ego” şi “i tego arcana Dei”

cine are urechi de auzit să audă…dar până la călătoria finală

ar fi bine să stai departe de speculaţii şi alte activităţi asemănătoare…

amagiri

m-am trezit repetand ultimul vis

in aceasta seara, un prieten bun iti va aduce o veste imbucuratoare cu privire la o calatorie…

si ziua se infoia dorindu-se bagata in seama incat nici macar seara n-o mai ajunge

ai sa mori domnul meu, atat scrie in biletelul pe care l-am primit de neunde

asa ca in lipsa de altceva mai bun mi-am luat ultimele amintiri

si-am iesit sa iau o ultima gura de aer curat

ultimul vis…o calatorie spre neunde, in moarte, departe, departe…

poveste fara cuvinte

PS: si dupa ce am terminat cu toate cele de incalecat si de rasfatat

am plecat dar tot nelamurit am ramas

cu iubire

în ziua de azi, lumea nu mai are nevoie de iubire

cel puţin aşa am înţeles eu după ce am ieşit din coma profundă

mai mult cârpit, cioplit, adunat

ieşisem pe stradă cu mintea plină de iubire

ochii mei lăsau iubirea să curgă-n valuri

braţele strâgeau aerul

şi iubirea eram eu.

ce folos,

lumea se dădea speriată la o parte la-nceput

apoi o palmă, un pumn, o piatră

pe tăcute,

fără cuvinte de prisos

ploua cu ură, cu sânge, cu uimire

iar noaptea cuprindea totul: ochi, suflet, minte

strivindu-mă sub indiferenţă

m-am adunat, cioplit, cârpit, împietrit

şi am luat drumul uitării târând ura lumii prin colb

iubirea, cine mai are nevoie de ea, când nici măcar timpul...

pot fi

lucrurile inutile sunt vizibile

pentru ca celelalte isi vad lungul nasului

si isi stiu locul

cerul nu-si numara norii pentru a-si vedea preaplinul

si nici norii nu-si cauta locul sau culoarea

ei se nasc si mor, pete de culoare

ratacitoare

copacul nu-si numara frunzele si nici radacinile

dar pamantul simte fiecare fir ce se naste

sfaramandu-i stabilitatea

si e constient ca fara radacini

s-ar pierde pe sine

atata timp cat capul meu sprijina cerul

fara a pretinde recunostinta

si picioarele calca pamantul fara a plati tribut

eu sunt.

lumea nu este nici mai bogata si nici mai saraca

pentru ca eu sunt

dar cine oare e dispus sa-mi ia locul?

mercenar fără armată

eu, eu în solda căror cuvinte mai lupt?

au apus vremurile când ne adunam, războinici, în jurul focului

ascuţindu-ne limbile până la incandescenţă

albind nopţile cu şfichiurile lor

înainte vreme nobilii îşi alegeau samuraii cuvintelor

să le poarte dorinţele şi vrerile

împachetând moartea

în culori alese

elegante

au murit vremurile, şi nobilii şi culorile

acum fiecare ia câte un pumn de cuvinte agăţate-n vârf de vânt

şi pleacă să cucerească lumea

chiar dacă nu au trăit

vremurile

ritualul ceaiului înseamnă moartea frunzelor

patimile fierb molcom

măiestria domină

iar cuvintele, se plec cu demnitate

în faţa tăcerii pentru că nu-şi găsesc locul

să nu mă-ntrebaţi care-i calea

pentru că verbele mele sunt moarte

şi-au făcut datoria

şi au ales

rostul fiecăruia

e să-şi găsească drumul

oricâte cercuri ar avea copacul

filozofia uterului

toate femeile cred că mintea bărbatului se-nvârte în jurul uterului

dar e o concepţie greşită, pentru că el ştie cum e acolo

atât ca foc primordial cât şi ca finalitate

acolo e înălţarea (poate tăcerea)

restul

e doar decădere şi chin

de aceea niciodată o mamă nu poate fi şi amantă şi soţie

pentru că protecţia unei mame nu poate fi identică

cu îmbraţişarea amantei

sau cu iertarea soţiei

cu toate că uterul este unul şi acelaşi

ca piesă anatomică

până la urmă

tot chimia face diferenţa

dintre trecut

şi prezentul aleatoriu

nimic nu este-ntâmplător

de cele mai multe ori stelele se strâng la taifas

să-ţi socoteasca zilele şi orele

aşa cum făceau pe timpuri ursitoarele

încât fiecare om să-şi poarte soarta

dar dacă ar fi să vă spun adevărul

ferestrele erau pline de noapte când am sosit

încât nici o stea nu se vedea

şi cred că nici n-au băgat de seamă

aşa am intrat în lume fără de soartă

fără de zile, fără de mine

când şi-au dat seama era prea târziu

zarurile erau aruncate...şi nici măcar nu aveau puncte

zaruri oarbe, nopţi grele, zile goale

olandezul zburător,

rădăcini fără copac, frunze fără sevă

şi cer, foarte mult cer am luat

a-la-ba-la, literele din silabe, silabe ascunse-n cuvinte

cuvinte rupte de tăceri şi nimicuri petrecute

de o linişte deplină

mai inutilă şi mai grea decât o izbăvire

frica

nu, nu e nimic nou descoperit sau inventat de Kafka

frica e scrisă în genomul uman

de la bun început

Te iubesc!

da ce ai? ce ţi-a venit? de unde şi până unde?

hai la culcare că te-ai îmbătat

şi te mai aud şi vecinii

cu câţi de i se scriu oare vecinii

dar ce importanţă mai are...oricum le e frică şi de umbra lor

dacă îi pârăşte cineva că au depăşit termenul şi nu mai au voie la pachetul ăla gratuit?

ai vecini au necazuri, mai bine fără

iartă-mă!

de ce? ce ai mai făcut?

te-am minţit!

ei lasă, n-a murit nimeni dintr-o minciună

(şi uite aşa ne ascundem după vorbe pentru a nu da piept cu adevărul banal)

pot să te îmbrăţişez?

de ce? ascunzi ceva la spate? ai vreun ac infestat?

....

....

ne ascundem după tăceri, ne ascundem teama, ne ascundem

nici lumina parcă nu mai e cum era

şi nici noi

...

pot să mor?

tu n-ai minte? şi cine vrei să facă toată treaba ta?

sunt atâţia oameni care aşteaptă, tineri fără asteptări, bătrâni fără viitor

şi copii nedoriţi...dar care se nasc împotriva oricăror piedici

oricare poate să-mi ia locul

serios? şi cine se chinuie să-i înveţe

cum să muncească fără să gândească? bineînţeles că eu

şi nu mai vreau.

m-am săturat.