e toamnă iarnă

toamna e doar preludiul albului solitar

culorile sunt doar o amintire

ce-n ger dospeşte-a negru

e iarnă-n sufletele noastre

minciuna lor sfâşie tot ce mai era de spus

speranţa a plecat să cuibărească târând tăceri înspre apus

oraşul interior

mi se spunea devoratorul de cărţi

pentru că nu aveam nici o preferinţă şi totul mi se părea comestibil

silabe, cuvinte, fraze intrau de-a valma fără număr de ordine

dar de la un timp am simţit că am rămas greu

aşa cum numai şarpele boua cred că mai simte înţepenit în mijlocul drumului

înăuntrul meu, cărţile îşi ridicau case, cartiere, ziduri de apărare

erau şi câteva catedrale printre palate rătăcitoare

prin colţuri zăceau câteva spaţioporturi

aveam porturi şi aeroporturi

lumea era într-o continuă mişcare

insulele pluteau în derivă cu sau fără elice

printre limburi şi sargase

cărţi uitate, file roase

schimburi având la bază margele se sticlă

cărări galbene, vrăjitoare

magicieni ambasadori sau cumpliţi politicieni

trupul meu, inutilă cupolă opacă

se desface încet ca un puzzle indecent

biruit, căsăpit şi căzut sub domnia colosului cu picioare de lut

„ieşi papucule de sub pat, ieşi papucule ieşi că ţi-oi da cărţi de poveşti ieşi papucule ieşi...”

moartea ca o absenţă îndelungată

cuvintele lui sacadate, foc automat de mitralieră

spulberă învelişul solzos la adăpostul căruia vieţuiam cu inconştienţă

ura lasă urme urâte, nici moarte pe pâine nici viaţă liniştită

statusul e doar o fulguire grea cât tot cenuşiul cenuşii

prinsă-n cimentul unei ploi

nicicând trecute

cu moartea pre dune călcând

urme spulberate-n vaierul vânturilor rătăcitoare

deşertul vieţuirii nostre, sentimente măcinate-n piua zilelor faste

când trecerea are culoarea cerii şi gustul cenuşii

la masa lui am adus ofrandă toate cuvintele scrise

căci în ele eram eu. cel ce nu-nvăţase păcatul, eu cel ce nu ştiam ce-i minciuna

dar oamenii şi-au pierdut credinţa-n cuvânt şi scormonesc adânc în spatele cuvintelor

căutând izbăvirea minciunii

adevărul şi iubirea nu au nevoie de cuvinte

ele trăiesc fără poticniri, fără noi

fără cuvinte

ridică privirea, îndreaptă spatele, suge burta şi dă-i drumu

viaţa asta e o curva dar ce poţi face altceva

decât s-o urmezi până la ultima staţie...

de-a datul

m-o luat maica de mână şi m-o ţâpat în fântână

în fântâna visului la capătul ceriului

cu ghizdul bătut în nori

ca balauri călători

cu apa rece ca ghiaţa

că aşa visez io viaţa

moarte n-ai vrea tu o slugă

să-ţi grijească trebile

să-ţi aline oasele

să-ţi poarte păcatele?

că ţi-oi da aist pruncuţ chiar de iaste miculuţ

să-ţi grijească trebile

să-ţi poarte sâmbetele să-ţi spele lacrimile?

măi muiere pruncul tău

nu mi-i dat de Dumnezeu

superbe inutilele metamorfoze

transcenderea ca armă inutilă a luptei griului amorf

cu tot ce-nseamnă apriga culoare

visul pupei de a săruta soarele

se pierde într-o mare păstoasă greu de descris în liniile curbe

lumina coboară să spele picioarele culorilor

topindu-le-n izvoare scânteietoare

timpul preaplinului întuneric se lasă cernut de aripi terne

fluturi de noapte ce nu cunosc culoarea

mediocritatea culorii scânteiază

doar când aripile

se dau ofrandă flăcărilor

căci rostul neculorilor pierdute-n mediocritate

e să mângâie-n tăcere fruntea nopţii

şi să alunge în sclipiri de-o clipă

spaima cenuşii ce ar fi putut să fie...

***

superbe inutilele metamorfoze (varianta finala)

transcendere...

e visul pupei de a săruta dulcea lumină

şi lupta griului amorf 

nedefinitul ce visează linii curbe 

scăldarea în lumina ce mă spală de păcate

...

sunt fiul nopţii ce-n aripă ternă

cern întunericul şi mă visez lumină

nu-i ştiu culorii gustul şi mă dau ofrandă

pe-altarul flăcării ce-n tumult mă alină

...

mi-e tot mai greu să tai felii din noapte 

şi să îi mângâi fruntea înnourată 

să-i alung spaima rătăcirii spre neunde

şi măreţia clipei efemere