superbe inutilele metamorfoze

transcenderea ca armă inutilă a luptei griului amorf

cu tot ce-nseamnă apriga culoare

visul pupei de a săruta soarele

se pierde într-o mare păstoasă greu de descris în liniile curbe

lumina coboară să spele picioarele culorilor

topindu-le-n izvoare scânteietoare

timpul preaplinului întuneric se lasă cernut de aripi terne

fluturi de noapte ce nu cunosc culoarea

mediocritatea culorii scânteiază

doar când aripile

se dau ofrandă flăcărilor

căci rostul neculorilor pierdute-n mediocritate

e să mângâie-n tăcere fruntea nopţii

şi să alunge în sclipiri de-o clipă

spaima cenuşii ce ar fi putut să fie...

***

superbe inutilele metamorfoze (varianta finala)

transcendere...

e visul pupei de a săruta dulcea lumină

şi lupta griului amorf 

nedefinitul ce visează linii curbe 

scăldarea în lumina ce mă spală de păcate

...

sunt fiul nopţii ce-n aripă ternă

cern întunericul şi mă visez lumină

nu-i ştiu culorii gustul şi mă dau ofrandă

pe-altarul flăcării ce-n tumult mă alină

...

mi-e tot mai greu să tai felii din noapte 

şi să îi mângâi fruntea înnourată 

să-i alung spaima rătăcirii spre neunde

şi măreţia clipei efemere