perfuzie

cine nu are iască riscă să moară de frig

nu că i-ar fi de mare ajutor sau că i-ar ţine de cald

dar nimic nu strânge la sân scânteia ca ea

ridicând-o la rang de vâlvătaie

cuvintele mi-au amorţit, au murit puţin şi s-au uscat

fără speranţa vreunei scântei rătăcitoare

e plină pădurea de greşeli ca mine

verbele ne suportă greutatea

ideilor inexistente

iar moartea

trece alene, exasperant de-ncet

strivindu-ne sub un munte de ignoranţă

amintirea visului frumos

macină carnea seacă

alungând

până şi speranta scrumirii

ambulanţele-aleargă printre sirene

nopţile intubate atârnă-n perfuzii

picătura chinezească s-a ofilit

ruginit e acul