... să mă alinţi

de ce  m-ai strigat? că încă nu eşti pe lista mea
voiam să te cunosc, căci mulţi îţi laudă frumuseţea
ce don juan pot să fii... spune ce vrei?
aş vrea să plecăm... undeva unde nu am mai fost
cât de copil poţi să fii, tu chiar crezi că le-ai văzut pe toate?
în mare parte da
vezi? asta e nenorocirea cu voi oamenii
nu ştiţi să va bucuraţi de ce primiţi
consideraţi că totul e prea puţin pentru voi
deci nu vrei să mă iei?
ţi-am spus că nu figurezi pe lista de azi
poţi să mă săruţi?
să te sărut? eu?
da... măcar atât să am de la tine
un sărut? îţi e de ajuns?
până pleci... da
bine
te rog să închizi ochii, mi-ar place puţin romantism... sărută-mă
ai buzele umede... şi sărate
aşa e gustul despărţirii
dar unde pleci?
acolo unde tu nu mă vei găsi
ce-ai făcut? inima? de ce-a tăcut?

plâng streşinile a uitare

plâng streşinile a uitare

ce-ai vrea să fii m-a întrebat?

dacă-aş putea alege, aş vrea să fiu stâncă

şi secoli întregi m-aş oferi vânturilor turbate

ca să-şi înfigă colţii-n mine

iertându-li-se oamenilor

şi ploilor m-aş oferi

să muşte fărâmă şi să-mi spele rănile

ducându-le la-ntâlnirea cea mare

iar soarelui

m-aş oferi ca să mă coacă

pită la marginea gliei

ca să despart lumile şi lacrimile

eşti sigur că asta vrei?

mai bine piatră decât om

sau dacă se poate

mai bine apă

să plâng din cer a ploaie

să spăl toate rănile pământului

şi să mă odihnesc pe o plajă

răsuflând nopţile pe îndelete

la lumina lunii

iar dacă lumea nu m-a mai vrea omăt

m-aş întoarce primăvară

să-mi sărut zorile

şi florile

obol

noaptea în cimitir e linişte
ori a ostenit lumea ori s-a lăsat păgubaşă
căci totul nu-i decât deşertăciune
şi pe poartă aceea treci doar cu ce ai ascuns înăuntru
în adâncul sufletului
nici măcar amintirile nu sunt permise
numai setea lacrimilor
transfigurată
în pecete de aur
te ajută să treci nevătămat
vămile cerului şi ale pământului

scrie-mi numele

nicăieri nu vei putea merge nevăzut, necunoscut

oriunde ai ajunge cineva trebuie să-ţi scrie numele să nu se uite

mi-a brăzdat faţă cu tăieturi fine şi rânduri de sânge au răsărit, era o adevărată pagină dictando

şi fiecare om întâlnit mă întreba (uneori nici nu-mi mai cerea persimisiunea) dacă are voie să-mi scrie numele

şi fiecare scrijelea numele găsit de cuviinţă până când faţă mea a devenit o lista a aşteptărilor

coborând pe gât, umplându-mi pieptul cu rânduri bogate pline de bucuria descoperirii

ceea ce nu mi-a spus la început, era că rănile nu se vor închide

şi fiecare nume va sângera în felul său

scutindu-mă de o moarte anostă şi plictisitoare

partea frumoasă e că şi după ce am căzut la pământ

lumea tot se mai oprea ca să-mi scrie numele

astfel încât rămăsese foarte puţin loc

când moartea m-a găsit

şi s-a aplecat să-mi scrie numele

şi să mă sărute