joi, 20 mai 2010

momentul 0

trăiam în lumea mea
la depărtări de ani lumină de orice alt punct
şi erau momente (încă nu pot ca să vorbesc de noţiunea timpului în cadru larg acceptat)
da, erau momente când îmi doream să migrez pe o linie sau pe plan
ca să nu spun că-n cele mai incredibile vise
mă vedeam o intersecţie
din care plecau
şi-n care intrau toate:
cuvinte, idei, direcţii, planuri
nopţile mele
diferă de alte nopţi
pentru că se strâng în jur
nopţi punctiforme
în care întunericul nu este decât un punct
iar stelele încă nu există
nu eram decât eu şi iubirea mea
iubirea era ceva cald
nu ştiu exact cum s-o îmbrac în cuvinte
era. ştiam că este iubire şi-atât
iubirea nu trebuie descrisă
iubirea mă trăia
mă pipăia şi o pipăiam, ne pipăiam şi eram una
era atât de plină, atât de săţioasă
încât nu mai era loc de altceva
eram una
ne umpleam până la refuz.
până când şi refuzul era plin de noi
şi eram lumină, eram ardere
eram ceea ce nu aş putea să descriu
pentru că nimicul acela punctiform umplea tot universul meu
atinsesem starea de suprasaturare
atinsesem punctul iubirii pure
dincolo de care nu e decât durere
pentru că în afara iubirii nu poate fi altceva
asta am aflat-o abia după.
a fost groaznic
a fost momentul în care ruptura mi-a smuls
toate urlete, luându-le,
lăsându-mă pe undeva, abandonat unei noi stări
în care punctul ocupă totul
şi în acel moment
am ştiut ce înseamnă să fi tot
şi totul să fii tu
căci toată iubirea se fărâmase
dispersându-se.
şi a fost punctul în care s-a născut
durerea măsurării timpului
ca fiind distanţa dintre mine şi iubirea mea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu