sub asediu

seceta și-a înfipt unghiile-n piatra zidurilor

lingând umbra răsuflărilor…

toate ideile îmi cer să mă predau zicându-mi că rezistența este inutilă

dar cum să le explic că inutile sunt doar ele, că alte idei se vor grăbi să le ia locul

atunci când singur voi rămâne…

și am rămas

cuvintele își făceau aripi de umbră

și se aruncau din înaltul zidurilor în propozițiile dușmane

altele se strecurau prin râpe neumblate de sute de cărți stingându-se

care de epuizare, care de oftică

pentru că serile erau reci și înghețate ca vorbele urii

acum, doar tăcerile-au mai rămas

pe creneluri

livide…scheletice, umbre șterse

și chiar dacă ostile inamice

păzesc focuri nevolnice

uitarea are răbdare

lascivă se-tinde-n cortu-i auriu

luând de pe tipsie o amintire prăfuită

doar noi doi, ea uitarea

și eu…

despărțiți

de-o revoltă mută…