un om, o mască

dimineața înseamnă pentru el o muncă în plus

răscoleşte prin toate ungherele ca să-şi aleagă masca

nu poate ieşi din spaimele sale fără mască

nimeni şi nimic nu l-ar convinge

de contrariul acestei

realităţi :

azi un zâmbet

mâine o cută între sprincene

poimâine o întrebare mută

şi fiecare zi se lipeşte

de faţa lui

astupând furia ce mocneşte

lavă mistuind cămara sufletului

invizibil, inodor, fără gust…

până când… goliciunea lui nu mai stârneşte nici o reacţie

Doamne ştiu că nimeni nu mă mai vrea

dar încă nu sunt pregătit să mă dau ţie

mai lasă-mă să mă dau oamenilor

îmi plac mângâierile ochilor

îmi plac tăcerile lor

ştiu că al Tău fiind îmi vei da totul

dar totul acesta e prea mult pentru mine

pentru sărăcia în care am trăit

şi pentru toate minciunile pe care le-am primit

Doamne,

sunt ploi care udă grădina ţinând-o în viaţă

soarele îşi revarsă lumina

bucurându-se de fecioria florilor

dar cine îngrijeşte oare de grădina sufletului ?

multe zâmbete se ofilesc şi mor

rănind buze şi suflete

cu aripă grea

de lacrimi

foşnetul lor sună a hârtie arsă

a gunoaie plimbate

a rigolă

şi a abandon

şi cu toate acestea

în această grădină pustie

aş vrea să-mi găsesc odihna