cronica unei zile obişnuite

deşteptarea!

şi departele devine aproape strecurat printre pleoapele încă lipite cu bruma de stele (sună puţin poetic, recunosc) cobori din pat, te duci în bucătărie şi pui ibricul pe foc ei îi place espresso şi nu lasă pe nimeni să se atingă de espressor te duci la baie, te speli pe dinţi, te întorci în dormitor şi-ţi iei pastilele cât pentru toată ziua, roll-on, cămaşă, bucătărie cafea, uitat la ceas, pus cafeaua în cană, tras pantalonii, verificat încă odată barba (lasă că şi mâine e o zi) băut cafeaua cu înghituri mici şi repezi, stop

deschizi ochii încet, cu teamă. totul în jur trădează liniştea, poţi să auzi lumina prelingându-se pe perete, treci dintr-o cameră în alta, camere goale, pline de o linişte grea, de aşteptare stătută, de uitare. priveşti în jur şi nu mai înţelegi nimic. asta e viaţa ta? o mare de încăperi goale, de aşteptări, de speranţe năruite?

pleoapele cad la loc conturând umbrele întunericului, tăcerea urcă prin legea vaselor comunicante şi ziua cade peste tine strivindu-te. eşti deja în faţa uşii, cheile vibrează trădând acţiunea, ieşi din casă, încui, te strecori pe stradă printre alte umbre de suflete pierdute, ajungi în staţie, te agăţi de usa zilei rămasă deschisă, patru ore de birou sufocant de plat şi de arid, pauză de masă cu micile ei şuşoteli, alte patru ore de pândă febrilă (ora cinci a sosit, omul negru n-a venit), pontatorul muşcă-n carnea fişei, badge-ul îşi pierde însemnătatea, aceeaşi cursă agăţat de uşa unei zile toropite de vară, cheile sar să descuie uşa, te strecori în casă, încui uşa, te aşezi la masă, mămânci în tăcere privind furculiţa ei şi acel du-te vino, seara căzută pe canapeaua din faţa televizorului, mâna trecând repede peste butoane, stingerea ta (ea mai rămâne puţin), baie, spălat dinţii, scos hainele, îmbrăcat pijamaua, lungit în pat, un ultim sărut de noapte bună şi sfârşit.