calea

urmează-mă a spus

fără să întoarcă măcar o clipă capul

conştientă că mi-a înfipt adânc în inimă imboldul

şi zilele se preumblă pe urma paşilor mei

rătăcitoare prin pustiul vieţii

presărat cu cadavrele celor care-au renunţat

graba nici nu creşte nici nu distruge

ea doar întârzie clipa

în care te poţi strânge fericit în braţe

ca să se obişnuiască cu marea trecere

omul a construit porţi şi le-a sădit pe drum

aparent fără nici sens sau poate că noi l-am rătăcit

nu poţi să treci dacă nu-ţi laşi amintirile afară

nu poţi să treci fără amintiri îmi spune alta

nu poţi să treci dacă ţi-ai lăsat inima pe drumuri

tu ai să  mori mi-a spus

şi toată spaima mea urla: când o să se întâmple?

ce mai contează o oră, o zi, o eternitate

lumina mă îmbracă lumina mă dezbracă

inspir lumină caldă a zorilor de zi

şi în bătăia lunii las vântul să-mi adie lumina din adânc

cine caută capătul drumului în afară se înşeală

rănindu-şi tălpile şi picioarele