Postări
De ce o nouă poveste atât de inutil de anostă? De ce trebuie să omorâm
hârtia cu lucruri de nimic când am putea face din ea cel mai frumos zmeu cu
coadă zbârnâitoare ca un bici de pluguşor? Păi dacă nu ar fi vorba de Pricodel
nici nu aş mai deschide gura ca să spun ceva. Iată însă că mă fac purtătorul
lui de cuvânt pentru că el chiar nu poate ca să scrie sau să spuie ceva.
Cine este Pricodel? Este şi el un băieţel (mă rog era, pentru că între timp
a mai crescut şi el) numai că ceva mai mic, da mic de tot. Atât de mic că dacă
ar avea mâini şi picioare ar fi o
arătare cu mâini şi picioare dar fără arătare, numai mâini şi picioare. De unde
îl cunosc eu pe Pricodel? Ştiam că asta o să mă întrebaţi. Păi ne-am născut
amândoi în aceeaşi zi, la aceeaşi oră târzie şi dacă mai puteţi să credeţi
chiar în acelaşi minut şi în aceeaşi secundă un vâjâit strălucitor ne-a
plescăit în faţă deschizându-ne ochii la amândoi odată. Toate ca toate dar de
la atâta vorbă mi s-a uscat cerneala pe cerul gurii şi nu mai am cum să înmoi
peninsula. Aşa că o să tac atâta timp cât o sa fac şi o să beau un ceai de
coarda mişcoţelului din care se face cea
mai de soi cerneală invizibilă şi cu ajutorul aburilor o să se umple cerul
gurii de aromă invizibilă. Cât timp o să dorm o să se transforme în cerneală
pentru peninsulă şi o să pot continua povestea, mai ales că o să-l întreb pe
Pricodel ce anume pot să dezvălui din lumea şi viaţa sa. Nu de alta dar din
câte mi-a spus la ei în lumea sticlopenelor regulile sunt foarte severe şi dacă
se află că am vorbit împreună şi că am mai şi povestit câte toate cele s-ar
putea să-i dăunez şi eu nu vreau la Pricodel să sufere.
*
- Cât mă iubeşti? Susură întrebarea printre ghemotoacele de lumină
- Atât...îi răspund mâinile întinse până la limita de rupere...şi era multă
iubire la mijloc...sau poate că acolo ea are alt nume...uite că am uitat să-l
întreb pe Pricodel cum se cheamă iubirea la ei...
- Hai dă două! Şi palmele se ridică trase de sforar până în dreptul ochilor
ei...îmi place jocul acesta...dar unde oare este Pricodel, el care mereu îşi
face simţită prezenţa ca să înveţe spune el...să ştie şi cei de dincolo toate
cele câte le facem noi...
*
Păi ne-am născut amândoi în aceeaşi zi, la aceeaşi oră târzie şi…aşa suna o
informaţie vitală sau virală care mai mult ca sigur că nu a fost băgată în
seamă…deci în momentul în care voiam să scot capul în lume numai ce mă simt
tras de mânecă şi pac, se lasă iar întunericeala peste existenţialismul meu
precoc. Deci nu am apucat să îmi dau cu presupusul despre ce şi cum se mâncă
noua viaţă că m-am înt0rs zor nevoie să văd care este problema. Curios lucru,
cu toată nepriceperea şi necunoaşterea mea într-ale vieţii odată întors din
drum mi se arată prin semne grafice (adică săgeţi luminicioase) pe unde trebe
ca să merg să nu stau să pierd timp preţios. Şi tot alergând eu de acolo acolo
de hăbăuc prin cotloanele cele întunecoase (nu că atât cât o fost, o fracţiune
adică şi văzui şi io ce înseamnă luminiţa de capătul întunerecului) când la
stânga, când tot la stânga de credeam că o să am numai mâna stângă sau poate că
de-or fi două tot stângi or fi amândouă…şi tot aşa, iavaş-iavaş iată că ajung
într-o chichineaţă de birou cu un ghişeu opac, în faţa ghişeiului un scaun şi
atât. A, mai era uşa pe care intrasem…şi am intrat după cum vă spusei, m-am
îndreptat plin de avânt către ghişeiu şi odată simţăsc aşa ca două mâini de
gheaţă ce mă iau de ceafă şi mă împing vrând-nevrând în scaun. Mă aşez io
nevricos şi plin de ţâfnă mai că să dărâm ghişeiul din faţa mea…
-
mă copile, mă
taci că nu eşti de capul tău…
-
tac (zic io
în gând că şi dacă deschideam gura tot atâta era)
-
mă uite NOI
ne-am gândit că dacă o să te decizi să intri în serviciul nostru…
-
apoi io
credeam că este rostul de ieşit şi nu de intrat…
-
lasă măi
copile că ieşi tu, da trebe să ai firman de trecere ca să ai parte în
lume…altfel nimerica nu te bagă în seamă…
-
şi cam ce ar
trebui să fac io ca să intru în posesia firmanului cu care să mă scobor în
lume?
-
pi să ne
furmizezi informaţii despre una despre alta…despre ce o să te întrebăm noi…
-
şi cum ţinem
legătura (întreb eu mai mult ca să mă dau cocoş şi să fac impresie)…
-
nu-ţi bate
capul, totul este sub control.
-
păi dacă tot
nu am altă soluţie, atunci ce pot să zic, într-un fel trebe să dau piept cu
lumea, să văz ce vrea de la mine şi ce am de câştigat…
-
măi să-ţi
intre bine în cap…tu acolo nu ieşi la câştig pentru că dăm de bănuit şi ni-i că
te taie de la porţie…cenuşiu…cenuşiu este vorba care te vopseşte de la bun început
şi câte zile te-om lăsa dezlegat ca să ne culegi informaţii…înţeles?
-
înţeles să
trăiţi!
-
vezi ce
repede pricepe? (auz eu dumicând cele două voci de dincolo de ghişeu)
-
o să fie o
plăcere să lucrăm cu el…presimt asta…
-
păi…mai
trebuie să fac ceva?
-
semnează!
-
ce?
-
n-ai tu
treabă…semnezi şi gata!
-
am semnat
-
bravo! hai
valea!
S-a făcut iar întuneric, m-am trezit cu un şut în fund, s-au spart porţile
întunericului, am dat cu nasul de aer şi cu fruntea de lumina chioară a unui
bec şi uite aşa am ajund io pe lume, şi nou născut şi spion…
Acum drept să vă spui nu ştiu dacă Pricodel cel mai drag sticlopenel era
omul meu de legătură, dar prietenia noastră este de nezdruncinat cu toate
cutremurele şi tzunaiurile care s-au abătut asupra mea…dar despre toate astea,
data viitoare…
*
Cum am devenit eu donator…
Heiiiiiiii, ţunai…lelelele, lelelele…numai că mie nu-mi ardea de giucat mai
ales că ardea la lingurică de la trăscăul descântat la vreme de seară pe când
se scurgeau lăcrămile de pe ţevuşca căzănelului de ţuică…(da ştiu m-am lăsat la
vatră cu o cacofonie dar nu am avut cum să o delimitez din calea nestăvilitelor
vorbe) ba totuşi cred că puteam să mă scap de ruşine cu picurătorul de la
căzănelul de ţuică…da, şi cum steteam eu şi număram lăcrămile ce se adunau
buluc la uşa picurătoriului numa ce mă trezesc dus cătră locul de întâlnire cu
Pricodel numai că de data asta nu văzui decât o mare forfotitoare de sticlopei
sau penei…mă rog…era pluralul de sticlopen iar eu mă răzuiam la soarele lor
vişcolent prins în zale de-alabastru ca un giuvaier măiastru…Şi dacă ar fi fost
numai atât hai, mai era cum mai era da îi simţeam atinşi de filoxeră cum Doamne
iartă-mă s-o numi musca beţivă la ei şi era o hărmălaie bună de pus pauză
muzicală la Radetzky March atât de tare se auzea liniştea (că la ei aşa am
aflat şi io e pă invers)…şi care mai decare îmi găsise câte o moarte mai mult
sau mai puţin violentă pentru că aflaseră ei că eu trădasem (despre trădare şi
trădători o să vă povestesc haltădată) şi numai ce văz că se apropie de mine cu
o iatagană d-aia luminoasă ca-n Skylander şi unde nu începe a-mi furnica toate
cele la trecerea ei…că pielea se făcea ca aia de găină, firele de păr de pe
chept se strângeau şi mai că voiau să intre-n piele de spaimă, muşchiuleţul
tremura şi se fezanda pă dedesupturi şi câte şi mai câte…că toate cele se
răzvrăteau în mine…
Şi după ce m-o jughinit aşa ca la un sfert de oră de mai-mai să-mi iasă
sufletul stressat de atâta hărţuire (cum le spune la cele mai noi metode de
supliciu nu mai ţin mintos) ridică mâinile (parcă vă spusei povestea cu mâinile
şi picioarele sticlopenelor) cu tot magistrala albastră şi cu o voce
tunătoaere: Sticlopeni şi Sticlopene dacă-l vom jertfi Marelui Penetu vom avea
o mie de rotaţii bonus la ceasul cu cuc ce ne ţine lumea vie…dar dacă îi vom da
drumul în lume iar o să ne aducă şi mai multă bucurie pentru că va deveni
donatorul nostru universal valabil şi oficial…
Şi din vuietul mulţimii, ce mai scan-disk ce mai zarvă, că vedeam cum ca
defragul toată marea prosternează…
-
juri să devii
donatorul nostru universal valabil şi oficial?
-
Bine, bine,
dar ce trebuie să donez? Organe? Cunoaştere? Conturi babane de la Mătuşi
hapsâne?
-
Asta nu e
treaba ta. Juri au ba?
-
Aş da zile de
la mineeeeeeeee, numai ca să fie bineeeeeeeeeeeeeee…da io ce donez?
-
Sânje mă…să
ne facem şi noi Marea Roşie că noi nu avem d-asta…
-
Numai atât?
-
Pentru
început…
-
Păi io donez
de când mă ştiu…
-
Ce donezi mă
neruşinatule, că s-o umplut lumea de cei care seamănă fir leit şi poleit cu
tine
-
Nuuuuu, d-aia
încă nu donez…
-
Ba o să
donezi…da încă nu-i timpul…toate la tâmpii lor…Te giurui?
-
Mă jur
…am mai apucat să susur şi m-am dat cu capul de bordură, că căzănelul de
ţuică bolborosea în spatele casei acolo unde aleea se termină într-o minunată
bordură de ciment gri cu opalescenţe pline de stridenţe şi nu ca în faţa căşii
unde aleea se pierde în iarba deasă şi lenevoasă…
*
Bucuria de a fi neam prost
(Feel Like Jumping)
„S-a făcut iar întuneric” aşa era spus pe undeva şi tocmai când mă
pregăteam să-mi iau şutul de onoare odată se face măre o luminăţie de jur
împrejur de nici nu credeai că eşti în Fundul Moldovei pe vreme de pană de
curent ci te şi vedeai la laso-n vega unde s-o vărsat coşul cu piramide calde,
calde, de ziceai că acum îs scoase din cuptior…şi cum stăteam io aşa firitisit
şi cu ochii lipiţi (de la lumină) numai ce văz (mai bine zis simţăsc) ca la
câteva umbre ce se strâng într-o adunătură şugubeaţă pe lângă voce…(cam aşa cum
arătau dovlecii de ni-i spărgeam în cap când ne săturam de fâţâit prin
deşertăciunea uliţelor de dincolo)…ei şi numai ce mă spală în ureche vocea
groasă şi apăsată a lui Moş Ciuclopenas:
-
Măi copchile
măi, ai fost ales dintre toţi mocofanii să fii neam prost după ce te scobori dincolo…
-
Păi măi
tataie, s-o strâns ursitoarele şi pă aici de-mi pune steaua în frunte şi
ştampila de os domnesc pă fund?
-
Măi copchile,
tu să nu glumeşti cu Moşu-tu că amu ţi-o iei…se sborşi din colţul ei de Lelea
Tricoptelas
-
Da nu
glumesc…am întrebat şi io aşa (şi luai cea mai figurantă tăietură de linii şi
colţuri) că io dacă vreau să fluier fluier…
-
Fluieri pă
dracu, Doamne iartă-mă, cum să fluieri mă dacă ai gura tivită…se răţoi,
vărsându-şi năduful peste toată adunarea Netricoplena…
…(se lăsă o linişte ce coprindea şi să adâncea peste toate furtunile solare
ce sfârâiau ca burdihanul cel plin de fasole făcăluită)
-
măi copchile,
poţi să râzi cât ăi vrea (da să ştii că nu-i de nici o para chioară lichidul
prin care faci tu scuba divind amu, nu-i ca pălinca…)
-
da, am
înţeles…
-
măi, tu să
ştii că nu oricine este ales să fie neam prost…asta-i aşa ca o descălecare din
neamurile proaste de demult…şi nu oricare poate să acceadă ca să fie neam prost
cu diplomă
-
da ce vrea ca
să fie rangul aista aristocratic?
-
Aşa, că bine
zici…că doar o să ai şi blazon de neam prost,…da Nuţi bate capul că te
inocultăm noi jenetic şi nu se prinde nimerica că te-am ridicat în rang aici la
porţile trecerii…da ne era că ni se duce neamul şi ne mor toate neamurile
proaste…Nu că nu am fi putut aduce din import dar deja sunt cu ochii pe noi că
cică perturbăm şi metisăm „neamurilor proaste din toate colţurile,
înmulţiţi-vă” şi au pus popreală la metisare că vor să păstreze rasa pură acolo
unde se poate…
-
Aha…(dădui io
din cap chipurile convingător şi plin de înţelesuri)
-
Cum ajungi
acolo, nu te apuca să faci tumbe ca să tragi toate focusările pă tine că ne-am
ard şi ne trezim cu materialul genetic diluat şi scârbavnic…
-
Da să
trăieşti, Moş…tai…
-
Lăsă măi nu
te mai chinui că oricum o să mă uiţi acolo…şi nu-ţi bate capul prea mult că
faci bătături
-
Da, să…
-
Deci ne-am
înţeles…neam prost cu ştaif…să nu faci să stricăm materialul jenetic ca să
trimetem altă arătare ca să-ţi ia locul…
-
Şi am voie ca
să dezvălui câte ceva dacă o fi să-mi amintesc pă ici pă colo?
-
În nici un
caz că am mai păţit necazuri din astea, de au încercat să ne copieze patentul
şi mai rău ne-o stricat linia şi blazonul…mucles…că doar ţi-am spus că nu
oricine se naşte neam prost aşa ca tine…
Iar s-o rupt prapurii luminii şi o năvălit toată întunericeala peste noi…de
am zis că şi de mă pipăi şi tot nu mă găsesc…da am tras aer în piept şi mi-am
făcut curaj, că doar nu poate să fie mai rău decât…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu