şoaptă

mă duc să mă culc sub o frunză
şi-aştept să mă cern a zăpadă
mi-e dor de-o tăcere cât moartea
ce vine în braţe să-mi şadă

las poarta deschisă
şi mătura-n drum
şi cerul şi vântul şi dorul
îmi iau traista-n spate
şi-n traistă m-ascund
trag pleoapa
şi apoi zăvorul

...

ţi-oi spune cândva
că-n joc am trişat
şi-am luat culoarea cu mine
surâsul, cenuşa
şi pragul uitat
himere ce bântuie...

nor autentic

trebuie să vă spun ceva: am avut o perioadă incertă
când îmi pierdusem uzul raţiunii şi pluteam
mă perindam pe cerul pustiu
gondolă greoaie şi plină de ceaţă
după cum bătea vântul
şi mă simţeam destul de aiurea să mozolesc cu buze de ceaţă
toate vârfurile copacilor ce făceau sluj în faţa mea
şi poalele dealurilor ce fremătau pline de iarbă
secându-mă de rouă, de orice-mpotrivire.
pe undeva, cred, îmi luaseră teama
şi se fereau să mă necăjească
pentru că-mi scăpărau imediat ochii
şi-ardeau pustiit până să-mi aduc aminte să plâng.
cel mai ciudat a fost când am deschis ochii
(din înaltul cerului până-n sufletul pământului)
mă rog, era ciudat că puteam să mă văd şi pe dinafară
şi pe dinăuntru
prin milioanele de ochi faţetaţi de ger
ori lăcrimoşi
cu toate spaimele.
şi uite-mă, am rezistat.
numai eu ştiu de câte ori năvăleau nervii până-n margine
ferfeniţindu-mi buzele cu scrâşnetele lor
fulgerate.
uitarea! bun lucru ce-a fost lăsat pe lume
să ne ostoiască temerile şi alunecările.
de multe ori mă întindeam pe spate lăsându-mă în voia valurilor
trecându-mi umbra peste toate văzutele şi nevăzutele
şi când rolul o cerea, plângeam
alteori râdeam
sau goneam nebuneşte
îndrăgostit până-n măduva boabelor de grindină
de câte o codană sânziană, zână nebună de aer şi spumă
uneori melancolic, pândind luna dintre feliile de ceaţă
bombănind ca un moşneag mereu nemulţumit
ce se vrea ploaie în pământ.
câteodată puneam de-o joacă
şi lăsam soarele să se ascundă, prefăcându-mă că mă topesc
şi plouam ca-n ziua când crucile urcau dealul căutându-şi loc de popas
dar oricât de mult am plouat, şi oricât de mult am alunecat
petrecându-mi umbra
n-am reuşit să mă lepăd de toate cuvintele
şi de toate dorurile
şi-atunci, văzându-mi încăpăţânarea
m-au lăsat la vatră
printre oameni, aşa cum mai fusesem atunci
pe când ridicam coastele corăbiei
între care mi-am înghesuit
perechi-perechi
toate simţămintele, şi cuvintele
(spune sau nespuse) şi tăcerile şi adăstările
cu pauze şi aduceri aminte
şi-am aşteptat
până când toată zicerea lumii
s-a revărsat acoperind totul, sufocând, inundând
astupând tot sufletul şi toată suflarea
sub apăsarea spuselor
şi vorbele au pierit, şi oamenii sufereau
şi fugeau din carte în carte
căutând cuvintele
ce reuşiseră
să scape.

vis împietrit

într-una din zile m-am trezit insulă.
n-aş putea să descriu spaima şi nebunia ce m-a cuprins în primul moment
când am realizat că ceva este diferit, cu totul diferit.
cuvintele şi simbolurile mele zburau de colo-acolo, puf de păpădie,
abandonându-mă, lipsit de orice apărare şi împotrivire.
eram al nimănui.
eram al mării, al pustiului, al valurilor şi al cerului
mâinile mele (himeră ideatică fără bază reală)
erau nişte prelungiri,
erau marginile golfului ce se strecurau în mare
tremurate cărări de nisip la limita valurilor
zăcând inerte, fără nervi, fără muşchi
şi fără unghii.
da, nici măcar unghii nu mai aveau
erau carne de nisip auriu, cernut, îndesat,
răscolit doar de valuri
(măcar dacă aş mai putea să pipăi nisipul, să-l simt)
picioarele mele
(ciudat lucru să înveţi să mergi şi deodată să nu mai poţi s-o faci, să nu mai ai cum s-o faci)
nu, nu mai aveam picioare. din inimă se scurgea până hăt departe, o rădăcină
o ţâţână ce mă ţinea pe loc, înfipt în carnea tare a Pământului
şi de sus până jos era o continuă fierbere
semnale urcau şi coborau
cam cum cred că o fi fost pe lângă scara lui Iacov
că doar acolo se mai lipesc lumile
schimbând impresii.
şi aş putea să mai spun de ceea ce vedeam de jur împrejur
de la linia unde apele mă ling pe faţă
aşa cum numai căţelandrul
mai linge aerul să simtă gustul şi aburul mamei
sau al fratelui de ţâţă
în rest, cu cât mi se întărâtă carnea şi se înalţă către soare
văd valurile, văd marea până dincolo de locul unde se curbează linia
rostogolindu-se cercuri-cercuri, printre zdrenţele de spumă
şi dacă mă urc pe umerii de piatră
îmi văd mâinile, miile de ochi verzi (de frunze),
cerul ce-şi piaptănă norii pe plajele mele
şi nimicul.
jur-împrejur, apele se spală unele pe altele
cum mâinile Pilatului s-au spălat de apăsarea vinii în cerdacul judecăţii
şi-şi văd mai departe de cleveteală
timpul amorţeşte cu capul în poala mea
stelele se caută după constelaţii,
ca să nu se rătăcească tot privind pe fereastră
iar eu mă întreb, cu detaşate,
ce mai faceţi voi,
rătăcitori printre vitezele uitate aprinse
cu filamentul zvâcnind a neputinţă?

legitimitate

moartea are nevoie de linişte
şi liniştea adevărată nu o găseşti decât în adâncul inimii
după o scufundare în marea lacrimilor interioare
dar ca să poţi face marele pas
trebuie să asculţi liniştea
să cobori în adâncurile ei, singur
căutându-te, întâlnindu-te, regăsindu-te
mi-am agăţat viaţa
în cuiul dintre două bătăi
şi-am început să cobor
printre suspine şi bolovănişuri
cu susurul temerilor înfipt adânc în carnea timpanelor
colţuri, steiuri, remuşcări, crăpături şi teşituri, căderi şi uitări
totul făcut să-ţi uşureze până la sângerare călătoria,
până dincolo de capătul lumii
departe de lumea dezlănţuită
uitarea se cucereşte greu
lacrima şi sângele sunt urmele tale
cercul îşi caută toate punctele cardinale
prin care se strecoară dincolo
împlinindu-se sferă
fiecare justificare doare
rupe fărâme, polizând, şlefuind
drumul coboară
zgomotele zburătăcesc speriate
întunericul se lipeşte de visele tale
ca un copil de poalele mamei noapte
eu cobor în timp ce acolo sus,
viaţa continuă să respire
agăţată-n cuiul dintre două bătăi
muşchii încordaţi ţipă
degetele crispate urlă
unghiile înrădăcinate scrâşnesc
lumina se ridică văitându-se,
ceaţă obosită
lăsând în urmă valuri împietrite
de linişte şi-ntuneric
picioarele s-au rătăcit pe drum
nu mai cred nici ele în ceea ce simt
într-un ultim sărut
am ajuns!
acum văd că josul există
mai jos de atât nici nu se poate
aici,
liniştea,
nemişcarea,
uitarea, iertarea
toate acestea există
de-abia aici jos pot spune
că am muşcat cu sete din carnea lor
ascultând măselele
ce macină, fărâmă, sfărâmă,
reducând totul
la gustul de neimaginat
al liniştii

nimic nu s-a schimbat

nimic nu s-a schimbat

undeva, cineva, spune o poveste
mi-a luat toate tăcerile torcându-le fir fără virgule
printre cuvinte pustiite şi limbi de clopote
topite în carne.
să nu ştie stânga ce scrie dreapta
şi împreună să netezească nisipul lins de vise
peniţe căzute pe-o plajă literară


viaţa este oglinda în care mă pierd
asemeni literei dintr-un text ros de îndoială
mi-s degetele roase şi tocite
şi-n jur nu s-a schimbat nimic

senin...

cerurile s-au despicat moale
pântece preaplin de zile
şi mi s-au arătat
toate tăcerile lui:
ecce tempus,
carpe diem
am cules prima castană de pe jos mirându-mă
dar toate frunzele mi-au şoptit:
da, a venit...

lin...

fusul...

mi-am luat firul de aţă din fusul Parcelor
şi-am început să-l răsucesc pe degetul arătător
al mâinii drepte
iar inima cobora încet
pe partea stângă lăsându-se uşurel să curgă
odată cu firul, zbătându-se a întrebare: de ce oare?
şi degetul atârna tot mai greu nemaiputând să arate nimic
nemaiştiind ce să întrebe
şi am terminat.
am desfăşurat firul lăsând urmă prin lume
şi când mi-a venit timpul am început să-l înfăşor în jurul degetului
în care se spijinea inima
răsuflând pierită de atâta zbatere
reverberând ecouri în seva lăstarilor
plini de frunze şi zâmbete
dar firul se termină
şi atunci trebuie desfăşurat
cuvând cu cuvânt
foile flutură purtându-şi silabele şi temerile
cu toate spaimele înghesuite pe cant
neînţelegând că totuşi lestul
îşi are rolul său
pe parcursul călătoriei
apoi timpul, sâsâind
a-nceput să-mi înfăşoare firul în jurul gâtului
zilele devin tot mai grele
nopţile se scrumesc de arşiţă
iar peretele vieţii se surpă
mâncat la rădăcină
de-atâta secetă
...
târâişul timpului
greutatea firului
uitarea uitatului
tăişul cuţiului
...
cine firu l-o mai toarce
să ia fusul de la Parce
să tragă scamă de lună
pentru pustia nebună

când balanţa...

toţi cei care te-au iubit au rămas de mult în urmă
toţi cei pe care i-ai iubit au uitat pulberea căzută
drumul tău e plin de cadavrele cuvintelor
dorinţele şi poveştile
şi poemele
şi dramele
fug care încotro
fragmentându-se încontinuu
infinitate de semne
inutile

palmele mele se lasă pe umerii drumului
şi-amurgul picură
arzându-mi colţurile
pline de ceaţă

undeva, cândva
pasărea paradisului
cu pliscul plin de semne
s-a apropiat şi mi-a umezit buzele
m-am înălţat până la stele şi poate chiar mai sus
dar când am ridicat cuvântul să-l rostesc
braţele mi-au căzut a neputinţă
iar viaţa s-a ridicat
mi-a râs trufaş în faţă
şi a plecat
sigură că am s-o urmez...

drumul...

drumul...

oglinzile toate plâng pe sub văluri
lumina ce pâlpâie-n candelă
casa se ogoieşte
şi-nchide ochii cu un suspin
pleoapa cade peste vizor
ca o ghilotină
poteca întunericului tresaltă a toamnă
şi a nuntit alai de aripi arămii

febra vesperală
îşi ia pastilele şi-şi schimbă compresele
cu două bătăi sistolice
sau poate anti
consonante

cuvintele mor,
dame cu camelii ofticoase
topite lumânări vocalice

hai, treci odată
punţile cad şi nu există decât
un alt pas înainte
zădărnicit de scâncetul nopţii
vii?
şi întrebarea
naşte scări pe treptele cărora
timpul se scurge cleios
zădărnicind
drumul aşteptărilor

nu-i aşa că te-ai plictisit?
duminicile toate au gustul uitării,
pietre ce sar tot mai departe,
mai în afund de întrebare...

omizile taie noaptea
şi se-nfăşoară-n verde păstos
pupe cu aripi de vis
tremurând eufemic
peste cuneiformele vieţii

aşteaptă-mă...

de data asta

toamna asta de-o să zbor
mă-nfăşor în frunze moarte
din aramă torc un fir
să-mi împletesc aripi sparte

către alte vise-n cerc
m-oi rostogoli în joacă
pulbere şi funigei
pleoapele mi le încearcă

toamna asta fi-voi vânt
şi surâsu-ţi voi fura
torn polenul în cuvânt
şi-n uitare îl vom bea

de unde aţi apărut?

voi toate umbrele mele, toate tăcerile
şi toate iubirile săpate în carne
cuneiforme lacrimi
ale trecerii

cine mai moare ca o legănare amăgitoare
ca o amintire, ca o dojană?
am amorţit ca un braţ
sub apăsarea ta

ce poate fi mai frumos
decât să mori într-o vocală scurtă
cât o răsuflare uitată
pe pernă…

gravitaţie

îmi luasem ghindele şi coboram în vale
să-mi caut loc de moarte şi-nviere
potecile mă ocolesc şi-şi văd de drum
iar stâncile cu răsuflare gâfâită
pe fantomatice poteci se-aruncă-n soare

un zumzet de cuvinte mă-mpresoară
e semn că le-am stârnit din stupul lor
mă las pe-o creangă să mă spăl într-o vocală
dar rădăcinile înfipte în consoane
cern aerul cu-n ultim strigăt: de ce dor?

copacu-n care aşteaptă o pădure
c-o moarte inutilă e dator
din urma putrezită se iscă ceţuri fine
şi-n aer gustul de amar pluteşte
cuvintele-au plecat ca să roiască-n ceruri
poemul stup în care generaţii
nasc şi pier.

Ruleta

“Ceea ce sunt este noi,
iar împreună sunt eu însumi.”

Iau suferinţa şi mi-o pun la tâmplă
Şi-o amintire sună-n gol.
Mi-e sufletul o casă pustiită
Şi vântul îngheţat îi dă ocol.

M-am săturat să-mi las bărbaţii să plece
Aş vrea să-nchid uşa, mi-e sufletul rece.
Te agăţai de ei cu dinţii şi cu ghearele
Cu fâşii de suflet astupai spărturile…
Ce puteam să fac_ Mi-era frică să nu mă sparg.
Toţi cei pe care-i iubesc, pleacă părăsindu-mă
Şi-aş vrea să mor. O alta zămislindu-mă.
Aşa e, dar din păcate lumea mai şi moare,
Venim pe rând, pe sărite plecăm spre altă zare.
Dar de ce oare, toţi cei pe care-i iubesc
Trebuie să moară? Mi-e iubirea armă letală?
Ţi-a fost dat să trăieşti. Ia-ţi crucea şi umblă
Păcatele lumii nu vor să te-ajungă.
Am obosit să tot pierd, să pierd mereu,
Crucea din suflet atârnă prea greu,
Răspuns ai ca să-mi dai?
Nu. Eu nu am suflet
Şi asta mă împiedică să mi-l devorez,
Femeie! Pentru suflet eu te invidiez.
Asemeni poveştilor, sunt doar o ficţiune
Depinde de tine de vrei ca să crezi.
Dar ştiu deja, minunea nu crede.
Ea există. O simţi, o vezi.