gravitaţie

îmi luasem ghindele şi coboram în vale
să-mi caut loc de moarte şi-nviere
potecile mă ocolesc şi-şi văd de drum
iar stâncile cu răsuflare gâfâită
pe fantomatice poteci se-aruncă-n soare

un zumzet de cuvinte mă-mpresoară
e semn că le-am stârnit din stupul lor
mă las pe-o creangă să mă spăl într-o vocală
dar rădăcinile înfipte în consoane
cern aerul cu-n ultim strigăt: de ce dor?

copacu-n care aşteaptă o pădure
c-o moarte inutilă e dator
din urma putrezită se iscă ceţuri fine
şi-n aer gustul de amar pluteşte
cuvintele-au plecat ca să roiască-n ceruri
poemul stup în care generaţii
nasc şi pier.